Petrecerea șoarecilor

Îmi place să ajung la comunități mai mici, care își respecă tradițiile și care, în anumite privințe nu țin pasul cu modernitatea, să trăiesc în mijlocul lor și să le cunosc mai îndeaproape.

Neașteptat, în una din nopțile trecute am avut ocazia să iau parte la momente din viața nocturnă a unei astfel de comunități.

Delta Mekgon, bungaloul meu, în pat, sub panza baldachinului modern, închisă cu fermoar. Priveam pe fereastra deschisă frunzele luminate ale palmierilor pitici. Se aplecau răsfirate spre pământ ca o fântână arteziană. Greierii cântau, unu’-doi sau câți gheco or fi fost în cameră, țipau ușor (n.a. o șopârlă mică foarte întâlnită în Asia de S-E, care trăiește mult în interior și care scoate niște sunete specifice). Mă obișnuisem deja și cu zgomotul sur al acoperișului. Făcut din frunze de cocotier, foșnește din când în când, în funcție de greutatea celui care stă pe el. Frunzele uscate scot acel zgomot ca de rogojină călcată.

La ce mă gândeam nu știu exact, când, la un moment dat, foșnetul a devenit susținut și ritmic. Din când în când se mai și oprea, dar, după pauze foarte scurte, revenea. Mi-am ascuțit auzul. Acolo sus era cineva, sigur nu un om.

– Sunt în siguranță aici, sub pânza de baldachin poate să vină oricine! mi-am zis încercând să mă liniștesc, știind că, de fapt, nu are cine să vină.

Nu am terminat bine gândul când i-am și văzut burta mișcându-se repede pe pânza albă. Ca să oprească bucățile de frunze uscate să mai cadă pe dușumea, gazda pusese sub tavan o pânză transparentă.

De cum l-am văzut, mintea mea a refuzat: ”E o veveriță!”, dar când nu i-am văzut coada stufoasă, mi-am dat seama că mă amăgesc degeaba.

Am sperat să fie doar o scurtă întâmplare, obișnuită mediului asiatic și, în special, celui natural în care mă aflam. Bungaloul meu era în mijlocul unei grădini pline de verdeață, pomi fructiferi.

Nu am știut, însă, că mica comunitate a șoarecilor de câmpie din delta Mekong, decisese altceva. Aveam să asist în direct, la o petrecere (sau o ceartă în familie, eventual un divorț în stil …. vietnamez) date în bungaloul meu. În ce privește evenimentul, nici acum nu sunt sigură de el!!

Chițăitul aproape continuu, întrerupt doar de pauze mici, făcute parcă pentru a trage aer și a reveni în forță, nu putea fi decât al unei femei. Fie îl anunța pe El că este gravidă, fie îl dădea afară din casă. Așa se explică și acel du-te-vino care a ținut ceva. În scenariul cu sarcina, probabil el nu voia să audă și fugea de ea ori își chemase prietenii și era petrecere, în celălalt, el își strângea lucrurile și de aici foiala …. La foarte scurt timp după ce burta albă a trecut, au mai apărut două, apoi trei, apoi cine, naiba, a mai numărat câte burți or fi fost? S-a declarat instant deschis sezonul vânzolelii, iar tavanul și-a schimbat temporar destinația în drum cu trafic intens pentru comunitatea șoarecilor de câmpie.

Cine mă cunoaște, știe că sunt mai mult decât îngrozită de șoareci, șobolani și lilieci, ultimii îmi par niște șoareci cu aripi! Mă rog, nici șopârlele nu sunt prietenele mele, dar ele nu pot apărea de unde nu te aștepți, decât dacă te duci la ele acasă. Și oricum, nu trezesc în mine același amestec de groază, scârbă și frică.

La primul gheco

Situația mi-a adus în minte experiența cu primul gheco. Deși s-a întâmplat în urmă cu nouă ani, îmi amintesc de parcă a fost ieri. Eram tot într-un bungalou, în Thailanda, aproape de mare, practic pe plajă. În acea zi abia aterizasem și încă nu consumasem bucuria locului de cazare: bungaloul meu era la marginea plajei, la douăzeci de metri de buza mării. Întinsă în pat, savuram realitatea, inclusiv țipătul care se auzea, evident al unui animal, dar mă simțeam în siguranță. Acolo, la margine de mare, eram departe de orice imprevizibil al sălbăticiei! Când …. l-am zărit pe el, cel care avea să-mi devină partener de cameră pe durata șederii! El, gheco-ul!

Îmi amintesc starea de urgență care m-a cuprins, să-mi iau câteva lucruri și să mă duc la gazdă.

– Maria, ești în Asia, gheco sunt peste tot, iar tu ai să stai două luni, ce ai să faci? Ai să fugi de fiecare dată? Doar ai citit despre ei!

Așa mi-am vorbit și m-am liniștit.

Am adormit la un moment dat, dar noaptea aceea am fost pe modul iepure. Un ochi închis și cu altul trăgeam la gheco, să-l țin sub control, nu cumva să-mi pice în cap (acolo nu aveam baldachin). Culmea este că piciorușele lor au aderență foarte mare, sunt ca niște ventuze plus că se tem de oameni, doar ce aud un zgomot fug de rup. Însă eu nu știam toate aceste lucruri.

A doua zi, i-am povestit pățania și gazdei, în limba gimnastică. A răs amuzată tare:

– Maria, no uări, gheco auăr famili!!

Famili, famili, dar nu e famili chiar ca în alte părți ale lumii! Probabil pe principiul tailandez ”same, same, but different!”

Și alte amintiri

Scurta rememorare nu a fost menită să mă facă indiferentă. Amintirile de genul, au început să se înșire … Să fi fost acum vreo 18 ani când cel de la casa de bilete de la Peștera Muierilor, mi-a spus că îmi dă el banii înapoi pe bilet dacă nu o să-mi placă! Părinții se străduiau și ei să mă convingă să intru. Când e vorba de peșteri, poa’ să fie oricât de luminate, de cum intru am impresia că se năpustesc asupra mea cohorte de lilieci. Dacă e musai să intru, atunci îmi acopăr capul cu ambele mâini până ies. Sunt un mic spectacol (nevocal, ce-i drept), în direct. Mă controlez cât pot de mult, nu vă închipuiți că fac vreo criză, dar numai eu știu ce e însufletul meu!

Amintirea peșterii a tras alta după ea, una mai recentă. Acum trei ani eram în Malaezia, insula Lankawi și luasem o excursie să văd vestiții vulturi ai locului. La un moment dat, ”șoferul” bărcii a oprit lângă niște stânci și m-a anunțat:

– Am ajuns la peșterî, te aștept aici.

– Cuuuum, tu nu vi?

– Nu, mi s-a spus doar să te aduc.

În program era trecută vizitarea unei peșteri, dar cumva am reușit să mă duc de nas și să cred că voi fi bine și în siguranță cu ghidul. Nu m-am gândit nicio secundă că cel care conduce barca nu e și ghid. Am aflat atunci. De fapt era logic, nici excursia nu îmi fusese vândută ”cu ghid”, mă indusesem singură în eroare. Probabil de frică, la auzul cuvântului peșteră, ca să mă protejeze, mintea mea a creat un ghid.

Rușinată să recunosc că mi-e frică (de parcă ar fi trebuit să-i dau lui socoteală, puteam să zic pur și simplu ”hai să sărim peste peșteră!”), am ieșit din barcă pe ponton. Din brațele disperării m-a salvat grupul de turiști francezi, vârstnici. Cum erau adunați și concentrați pe spusele ghidului lor, mi-am zis că nimeni nu va băga de seamă alăturarea mea. Problema putea apărea dacă m-ar fi recunoscut ghidul ca neparte din grup și/sau dacă mi s-ar fi adresat personal în franceză (nu vorbesc o boabă franceză, n-am făcut ever în școală).

Cum a fost experiența în peștera aceea, nu vreau să detaliez. Îmi amintesc însă că la vremea respectivă am făcut o scriere motivațională despre cum să-ți ții frica în frâu.

Peștera era faimoasă tocmai pentru speciile de lilieci care trăiau acolo Când grupul s-a pus în mișcare, și eu cu ei, strâns în urma ghidului. Ajunși la primul grup de lilieci, a pus un fascicul de lumină pe ei. Stăteau agățați ciorchine, practic bucata aceea de stâncă era neagră. Mi-a venit să o iau la fugă țipând. M-am controlat.

Norocul meu a fost că excursia n-a durat mai mut de un sfert de oră și că m-a adoptat o familie de francezi. Vârstnici și ei. El a fost primul care mi-a citit frica pe chip și m-a întrebat dacă sunt bine? Asta am putut înțelege. I-am răspuns că nu vorbesc franceză, doar engleză, dar că sunt bine, mulțumesc.

De ce insist pe vârstnici, pentru că ei sunt mai sensibili și ușor de emoționat, iar eu am mizat pe asta. Dacă grupul era format din cupluri sau familii cu copii, nu știu dacă m-aș fi aventurat. Fie ar fi avut grijă unul de altul, fie de copii, oricum, șansele mele de a impresiona ar fi fost mai mici. Așa am gândit.

Am ieșit cu bine din acea văgăună neagră a șoarecilor zburători, protejată de acel grup, care habar n-are ce bine a făcut în acea zi!

Dar ăștia, șoarecii ăștia de câmpie, nu se potolesc! Oi fi eu în siguranță sub pânză, dar dacă se rupe pânza de sub tavan și cade unul pe baldachinul meu? Sau, mai rău, dacă intră în cameră, pe undeva, printr-o crăpătură a pânzei? Apetitul de scenarii se deschisese, dar nu m-am lăsat lui! Riscam să mă sui pe pereți, de unde nu mai era mult și dădeam cu nasul de șoareci.

I-am dat mesaj proprietarului:

– Am șoareci în cameră, umblă pe pânza aia de pe tavan.

– A, nu-ți fă griji, sunt șoareci de câmpie, nu intră în cameră! Din contră, fug de oameni!

– M-am liniștit, îmi zic în gând. Îi răspund: dar nu pot cădea de pe pânză?

– Nuuuu, sunt ușori și se mișcă foarte repede! Vietnamezii îi mănâncă, sunt delicioși, dar îi prind foarte greu din cauza vitezei cu care umblă.

Cu asta mă liniștisem complet. Mai bine să îi chem aici, în pat, dacă sunt așa de drăguți, nu?

S-au vânzolit și chițăit mult timp, m-am străduit să îi ignor! Era singura abordare care mă putea ajuta să dorm. În caz contrar mi-ar fi înflorit imaginația și genele mele nu s-ar mai fi întâlnit.

Până am adormit, am scris în minte începutul povestirii ”La primul meu gheco”.

Cum și când s-a terminat tărășenia, n-am nici cea mai mică idee. Dimineața, privind tavanul, m-am gândit că tare mi-aș fi dorit să văd unu’ ca să-l întreb:

– Care a fost procesul decizional în urma căruia ați ales bungaloul meu? Sunt atâtea-n jur și toate locuite! De ce eu și nu olandezii sau nemții? Consiliul de conducere șoricească a supus la vot ”cel mai simpatic turist-locatar” sau, pur și simplu, v-ați lăsat așa, duși de val? Or v-ați gândit că sunt din România și-ați zis că țin la petreceri?? Chiar vreau să știu ….

Martie 2023

#povestiridinrealitate #poveste #followyourdream