Mabul, insula de lângă Rai. Partea I
0Shares

Cere și calea se va găsi

Mabul Island este o insulă mică pierdută-n Marea Celebes, la sud-est de coasta regiunii Sabah – Malaezia. Niște detalii geografice cărora nu le-aș fi dat importanță, dacă, printr-un ricoșeu al întâmplării n-aș fi fost aruncată acolo.

Traseul pe care aveam să îl fac în Malaezia, în cele 7-8 zile petrecute aici, îl stabilisem cu Jo, ghidul, dinainte de a pleca din România. Dar ajunsă la fața locului, realitatea mă provoca să scotocesc pe internet, iar ce descopeream mă duceau într-o nouă direcție.

Așa am ajuns de la câteva zile să stau douăzeci. Împărtășirea dorințelor lui Jo, avea ca efect declanșarea unui mini show de văicăreli. Aproape toate locurile în care-mi doream să fiu aveau statut de rezervații naturale. Asta însemna că regimul lor era reglementat prin lege și că accesul turistic se făcea numai în baza unei autorizații. Cum numărul autorizațiilor eliberate pentru o zi era limitat, când se epuizau, nu aveai ce să faci.

La Sipadan Island, declarată neoficial un Rai al scufundătorilor, visam cu ochii deschiși de cum citisem și văzusem poze.  Bine-nțeles, căpentru a avea acces, era nevoie de programare făcută cu timp înainte. La vremea aceea, a doua parte a lunii februarie, 2014, autorizațiile erau epuizate pe următoarele două săptămâni. Eu deja nu mai aveam atâta timp la dispoziție.

Probabil impresionat de dezamăgirea mea, Jo a găsit o soluție:

– Pot vorbi cu o prietenă  de la o agenție de turism care cumpără autorizații în avans pentru a le include în pachetele turistice oferite spre vânzare. Poate mai au ei ceva disponibil!

În această situație urma să cumpăr un mini sejur care includea și scufundări în Sipadan. Așa am ajuns pe Mabul Island și șase scufundări în zonă, dintre care trei în locul visat.

Dar cum mâna nevăzută ce le amestecă pe toate cu un sens, mi-a creat și contextul potrivit pentru a aprezia mai mult locul în care îmim doream să ajung.

Un autobuz pierdut, o altă lume

Din satul Sukau, în nord-estul statului Sabah, Borneo, unde mă aflam, urma să la ajung portul din Semporna, în sud, cu autobuzul. Un drum de 4-4.30. De acolo, o barcă avea să mă ducă pe Insula Mabul, unde petreceam trei nopți.

Toate denumirile îmi erau străine, nu aveau nimic famimliar în ele. Îmi păreau un fel de cuvinte cheie folosite de ghid cu interlocutorii săi telefonici, ca într-un scenariu de film polițist.

Ce a adus drenalină acțiunii a avut faptul că șoferul autobuzului, fiind nou angajat și la prima cursă, nu a știut de mutarea stației în care eu așteptam. Cu ceva timp în urmă avusese locația fusese schimbată din drum în in incinta unei benzinării. Așa se face că după ce am așteptat vreo oră, am început să mă întreb dacă ceva nu e în neregulă?

– Ba da, Maria! Ai pierdut cursa!

Jo a sunat la compania de transport și a aflat că în acea zi mai era doar o cursă. Așa că s-a asigurat că o prind.

Scuzele celor de la compania de transport nu m-au dus mai devreme la destinație. În Semporna am ajuns după 10 seara. Jo și-a mobilizat un coleg localnic ca să mă ajute cu cazarea și tot ce însemna schimbarea de program. Colegul David, m-a așteptat în autogara din Semporna și m-a dus la hotelul unde am ]noptat. Barca aveam s-o iau abia a doua zi, pentru că ultima pleca la 16.30-17.

Noapte fiind, n-am putut vedea ninmic din ce mă înconjura. Ca să fiu sinceră, nici nu mi-a păsat. Obosită după atâta du-te-vino și aproape 8h de călătorit, vroiam doar să mănânc ceva ușor, să fac o baie și să dorm. M-am bucurat că David știa engleză atât cât să poată înțelege ce îi spuneam și l-am rugat ca înainte de a merge la hotel, să mă ducă înt-un loc cu specific, să îmi iau ceva mâncare la pachet.

– Yes, yes, miss, m-a asigurat c-a înțeles.

Și a oprit mașina în fața KFC. În toată viața mea cred că am mâncat patru hamburgeri, iar pentru mine, fast food nu mai există de prin 2000.

Când am coborât însă din mașină și am privit în jur, am realizat că nu era locul potrivit pentru mofturi. Mai departe de firma luminată a localului, totul era îngropat în beznă. O beznă neagră ca un hău. La fel fuseseră și străzile pe care le străbătusem până atunci; arar, câte un bec slab se chiora în jurul propriului stâlp. Dar crezusem că mă duce printr-o zonă nelocuită sau mărginașă. Am luat două salate și am pelcat la hotel.

Ziua-i altfel decât noaptea

Hotel, mem! Hiăr!

Hotelul era clădirea îngustă, sugrumată de cele două lipte de ea, în fața căruia se afla singura lumină de pe stradă. O recepție miniaturală, mobilier imitație lemn de cireș cu margine aurie-aurie, pe a cărei masă era un buchet de flori de plastic roz și galbene. O imprimantă veche cârâia scoțând factura, în timp ce televizorul mic-mic, cu marginile tocite sau murdare zumzăia ceva știri. Dar ce mai conta, cine avea timp de mofturi?

În cameră, perdeaua neagră ce acoperea fereastra, prinsă-n piuneze, mi-a amintit că în sticluța de metal mai aveam whisky. Slavă Domnului, camera părea curată, așternuturile erau chiar apretate (sau ceva similar). În  baie am încercat să mă atinc cât mai puțin de faianța crăpată și am reușit să mă bucur de un duș cald fără să cadă ceva pe mine. Am adormit legănată de aburii camaradului din rucsac.

De obicei, la lumina zilei, realitatea nu mai pare atât de sumbră ca pe întuneric! Animată de aceste gânduri și plină de curiozitate, am tras perdeaua să îmi cunosc împrejurimile. Blocuri de două-trei etaje, gri, de sub a căror tencuială căzută mijeau nuanțe de verde șters, cu ferestre prin care perdelele ieșeau ca niște limbi fluturând, câteva barăci metalice mari, printre maldăre imense de gunoaie. O imagine de după război făcea atmosfera.

Am coborât la masă, apoi, urmând direcțiile trasate cu mâna de femeia ospătar-recepționer-de serviciu, m-am aventurat în peisaj, după un bancomat. Dacă de la fereastra camerei se zărea o felie a realității, din stradă aveam acces la mai mult din ea. A fost pentru prima dată în acea călătorie când am simțit teamă!

Înaintam pe străzi și priveam cu coada ochiului în jur! Nu îndrăzneam să privesc direct și cu curiozitate pentru că simțeam privirile oamenilor săgeți în mine. Bine că aveam să plec curând!

Cele trei bancomate pe cae le-am încercat nu funcționau.

– Oare ce se întâmplă în oraș că dimineața, la 9, oamenii stăteau ciorchine în jurul băncilor?

Inițial m-am gândit că era o sărbătoare oficială, urmau să celebreze ceva, dar nimic din atitudinea lor nu aducea a sărbătoare. Erau neliniștiți.

De teamă să nu mă pierd, nu m-am abătut de la traseul indicat. Banii pe care îi aveam îmi ajungeau nici de-o cafea, dar David care urma să mă ducă în port, avea să mă ajute. În fața hotelului, David mă aștepta în mașină.

I-am povestit ce problemă aveam. Pe drumul către port ne-am mai oprit și-am mai siluit câteva ATM-uri. Fără rezultat. Și pe măsură ce ora înainta, ciorchinii din fața băncilor luau forma unor mulțimi. Bancomatele deveniseră și ele neprietenoase. Ultimele trei încercate îmi dăduseră constant aceleași mesaje: „Acest ATM nu recunoaște cardul. Operațiunea nu se poate efectua. Contactați banca emitentă”.

Toate astea, undeva, la o margine de insulă, într-un miez de hartă.

Cum arată norocul câteodată

După câteva încercări nereușite, David m-a dus în port, la biroul agenției de turism. Dacă nu aș fi fost îngrijorată, mi s-ar fi părut chiar romantic sediul agenției: un fel de bungalou pe apă. De la agent am aflat că trebuit să plătesc integral excursia și că pe insula pe care merg nu sunt abncomate. Explicându-i situația și ce am văzut în oraș, mi-a tradus realitatea:

E zi de salatrii, mem! Toată lumea o așteaptă!

Am aflat apoi că salariile nu depăseau 150-200 RYM (1 RYM, moneda malaeziană, 1 RYM=1,2 LEI).

O tânără care stătea pe un scaun, înconjurată de sacoșe doldora de cepe și alte verdețuri, a insistat să ne întoarcem și s-a oferit să mă ajute:

– Eu știu limba și poate dacă mergem împreună într-o bancă și vorbesc cu un funcționar, poți să ridici de la casierie.

Ne-am întors în oraș. Aveam cu mine îngrijorarea pentru mesajul cardului și rușinea față de oamenii care mă așteptau pe mine ca să ajungă pe insulă.

Pentru nu știu ce motive administrative, încercarea de a scoate bani de la casierie n-a ținut. A  urmat o cursă contra timp, cu rugăminți la oamenii puhoi din fața bancomatelor, să-mi permită să le-o iau înainte și să ridic bani. Între timp aflasem că fiecare dintre ei are câte două-trei carduri, că sărăcia e mare, iar ei așteptau o lună întreagă această zi. Ca să nu mai spun că sistemul informatic se bloca și întrerupea continuu funcționarea.

David devenise și el stresat, deja trecuse mai bine de o oră de când barca trebuia să plece. La o bancă a forțat lucrurile, s-a adresat oamenilor și apoi pur și simplu m-a tras după el prin mulțime și m-a împins în fața bancomatului.

– Only 50, mem! Only fifty!

Atât le spusese că voi scoate. Privirile n-au fost prea blânde, dar am avut parte de înțelegere.

Pentru niște oameni care trăiesc în sărăcie, după o lună de așteptat ziua de salariu, mi se pare că au fost înțelegători! Când nevoile de bază nu îți sunt acoperite, cum poți găsi înțelegere pentru plăcerile altora?

Inițial, bancomatul mi-a dat două mesaje că momentan e scos din funcțiune. Dar când Helen, englezoaica, și-a oferit ajutorul unui împrumut, am prmit cei 200 MYR. Nu ajungeau ca să achit excursia, dar erau suficient cât să recapăt echilibrul interior!

Între timp, David fusese sunat de la agenție ca să îi spună că găsiseră o soluție pentru m ine: să completez un formular prin care-mi dădeam datele de identificare ale cardului si acordul ca ei să extragă din contul meu suma necesară.

Ne-am suit toți trei în mașină ca o furtună.

Când i-am făcut lui David, din barcă, semn cu mâna de ”la revedere”, am realizat că eram epuizată. M-a cuprins o moleșală ca și când terminasem un maraton.

– Va urma –

 

 

0Shares

Adauga un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *