Mabul, insula de lângă Rai. Partea a II-a
0Shares

Bijuteriile nu-s pe gratis

Barca trecea plină de avânt printre bungalourile pe apă. Marea Celebes se așternea înaintea noastră, liniștită. Pe măsură ce ne depărtam de țărm se tot schimba în nuanțe de albastru. La un moment dat s-a făcut turcoaz deschis și așa a rămas, până aproape de destinație.

După nici 30 de minute, am oprit la capătul unui șir de case de pescari cocoțate pe bârne, în apă. O plajă nu mai lungă de cincizeci de metri, doi-trei palmieri subțiri și zvelți, niște bănci de lemn. Atât mi-a ieșit înaintea ochilor. Puțin mai departe, o terasă acoperită cu un fel de stuf. De acoperișul ei atârna steagul regiunii Sabah. Împrejurimi banale, m-am gândit eu, pentru o țară exotică.

Toți cei din barcă, am fost întâmpinați și conduși la terasa-recepție. În scurt timp ni s-au distribuit și camerele.

Ca să ajung la a mea, am fost nevoită să mă strecor printre niște căsuțe colorate, ca niște bomboane fondante.

Cea roz era a mea. Însoțitoarea mi-a făcut un scurt instructaj al aparaturii din cameră, aici e baia, mi-a arătat și o altă ușă, alta decât cea pe care intrasem. Vorbea într-o engleză mestecată, așa că nu am putut să înțeleg ce era cu ea. Mi-a reamintit ora de scufundat și a plecat ușor, în stilul asiatic, aproape evaporându-se.

Când am deschis cealaltă ușă, mi-a trecut prin fața ochilor filmul ultimelor ore. Pierderea autobuzului, noaptea la hotel, apoi dimineața. Aș fi luat-o de la capăt, totul avea acum sens: balconul meu se termina în fața unui petec de nisip auriu, la vreo patru metri de linia valurilor.

De unde să știi că perdeaua-n piuneze era fapt ușa unei lumi nebănuite?

La scufundări

Nu mă mai scufundasem din anul dinainte, vara lui 2013, adică de vreo 8 luni. Mult timp nu trecuse, dar simțeam că am nevoie de un memory refresh. Mă obișnuisem ca, înaintea de a mă arunca în măruntaiele mării, să fac o trecere-n revistă a regulilor și semnelor convenționale.

De data aceasta a fost altfel. James, instructorul, ne-a întrebat când ne-am scufundat ultima oară, ne-a luat măsurile pentru echipamente și-a plecat.

N-au fost prea multe cuvinte, însă nimic din comportamentul și înfățișarea lui n-a trezit neîncredere: politicos și suficient în comunicare, de statură potrivită, subțirel, dar bine legat, cu pielea ciocolatie de la bronz, părea că știe foarte bine ce are de făcut. Când a revenit cu costumele, la 16.00, am și ieșit în larg.

 

S-a asigurat pe fugă că știm semnele convenționale și la treabă! Nu am repetat nimic! Trebuie să recunosc că a fost din scurt, așa că, la primele respirații sub apă, mi s-a părut că nu-mi funcționează regulatorul. M-am panicat și am făcut semnul că „Vreau la suprafață!”

La următoarea coborâre, totul a intrat în normal. Nu îmi place să fac crize de isterie sau panică, cu atât mai puțin în public.

Chiar dacă reciful în jurul căruia ne-am făcut încălzirea era artificial, mulți pești diverși și colorați veneau să-l viziteze. A fost ocazia să văd și o altă față a lui James: răbdător, bun și pasionat de munca sa. Cred, de fapt, că toate însușirile astea sunt absolut necesare dacă vrei să-mbrățișezi meseria de scafandru, mai ales să fii instructor.

Pentru câteva secunde m-am întrebat cum ar fi, sub apă, să se enerveze profesorul pe tine și să te smucească de braț? Că de țipat nu poate țipa și nici să te pocnească. Cât privește meseria aceasta, nu o poți face decât cu pasiune. Experiența în apă îți poate cultiva doar răbdarea, nu și trezi plăcerea; dacă nu există, n-o poți învăța.

Scufundările scot caracterele la suprafață

Cu excepția lui James, a instructorului, în acel sejur am avut doi parteneri de scufundări, întâmplător, amândoi din Anglia. Nu formau un cuplu, atunci se cunoscuseră pentru prima dată.

Pe Peter, englezul dezinvolt, înalt, chiar deșirat, cam la vreo 60 de ani, era un scufundător experimentati. Făcuse scufundări în multe locuri-parcuri naturale sau protejate din lume.

Și asta ne povestise fără nicio urmă de grandomanie. Modest, deschis, relatările lui păreau firești, ca niște exemple a diverse contexte. Era o desagă cu povestiri.

Ceva din comportamentul lui exprima simplitate, discreție, eleganță, dar și erudiție. Lucrase în domeniul bancar, întâi detașat în Hong Kong, apoi manager de zonă în Africa de Est și în diferite țări din Africa și Asia. Se pensionase devreme, la 50 de ani.

Relatările sale, deși purtau amprenta unei vieți aristocratice evidente, erau pline de umor, iar atitudinea sa permanent jovială. Indiferent că vorbea.

Am tot vrut să-l întreb dacă educația aristocrată a primit-o din familie sau e rezultatul propriei preocupări, dar ceva m-a reținut. Am prins însă curaj în ultima seară când berile îi dăduseră liber la frâul gurii. Nu, părinții lui lucraseră în armată, iar el fusese un leneș. Asta până a intrat la primul job. Văzând că îi place, a-nceput să își ia munca și job-ul în serios.

Mulți spun că am avut noroc. Dar eu zic că norocul ți-l faci singur. Noi am acceptat o provocare (n.a. eu și soția), de a lucra în Asia, în anii în care nu era obișnuit să lucrezi înafara țării. De multe ori ne-a fost greu, chiar dacă am avut un statut favorizat. Și când spun favorizat compar cu cel al localnicilor, nu cu cei de acasă. În Tanzania era atât de cald și umed, încât cum îți puneai cămașa pe tine (că trebuia sa fiu îmbrăcat în cămașă și pantaloni, ținută office), se uda în câteva secunde. Tot timpul eram ud și lipicios. Și asta nu e nimic…. față de altele! Am trăit așa doi ani de zile. De multe ori a fost tare-tare greu. Am învățat să ne adaptăm, să ne reinventăm pentru situații la care nici n-am fi visat vreodată. Dar am avut o viață frumoasă. Nici eu, nici soția nu spunem ce statut social avem, doar 3-4 prieteni apropiați știu. Încercam să ne purtăm modest pentru că nu banii îți fac prieteni adevărați!

Vara stă într-un sat, în apropiere de Bordeaux, unde și-a cumpărat o casă. Îi place să petreacă și-i plac și artificiile, așa că înainte să mai dea câte o petrecere, se dotează cu artificii de diferite feluri.

– Dar, ca să le folosești, trebuie să iei un fel de acord de la primărie. Eu nu am cerut. Așa că a doua zi m-a chemat primarul. Mi-am dat seama de ce, mă așteptam la o amendă mare. Dar primarul mi-a spus care e regula în sat și că i-au plăcut tare mult focurile de artificii! Atât! Sunt ca un copil! Îmi place să dansez, mă duc în discotecă (n.a. și îmi închipuiam corpul lui deșirat cum se dezmembrează în încercarea de a imita niște mișcări de dans). Așa că atunci când sunt pe ringul de dans, toată lumea se distrează pe seama mea, că sunt tare caraghios! Mai ales tinerii!

Celălalt partener de scufundări era Helen. Englezoaica ce se oferise să meargă cu mine la bancă pentru a scoate bani.

Marunțică de statură, cum îi ținea părul în coadă, nu își arăta cei 38 de ani. Trăia în Malaezia de 8 ani. De profesie antropolog marin, venise în cadrul unui proiect la una din bazele de cercetare din apropierea localității Semporna. S-a îndrăgostit de natură și Malaezia, și după expirarea contractului nu a mai vrut să plece. Era singurul copil la părinți și provenea dintro familie înstărită. Părinții își făcuseră vise pentru viitorul ei și erau dezamăgiți de alegerea ei.

La descrierea ei nu renunț ușor, însă cu ea ne vom întâlni mai târziu.

Loc rezervat – la masă cu țestoasa și rechinul

Insula Sipadan, o insulă de corali, este una dintre destinațiile de top din lume pentru scufundători. Asta spun statisticile, nu eu. Faima i se trage de la zonă: se află chiar în inima bazinului Indo-Pacific, unul din cele mai bogate habitate marine din lume.

Insula propriu-zisă e nelocuită. Nisipul ei aproape alb se pierde discret în apa limpede.

După ce ni s-a prezentat harta zonei pe care urma s-o explorăm, ne-am echipat pe insulă și am coborât în adânc. Pe măsură ce mă depărtam de suprafață, îmi auzeam tot mai puternic respirația în urechi. Până la un moment dat, când apa a devenit luminoasă ca și când soarele coborâse în ea.

Pești diverși și vietăți se plimbau în jurul nostru ca pe un bulevard. De-atunci am uitat de zgomotul respirației. M-au furat adâncurile în care-am tot înaintat. M-am aruncat cu tupeu în bancurile de baracuda și jackfish, am înotat pentru scurt timp cu două broaște țestoase foarte serioase, am salutat păstrând distanța rechinii cei mici. Am itnrat în Grota Țestoasei pe a cărei tăbliță de la intrare mi-am lăsat semnătura.

 

Plante și vietăți colorate, forme ciudate și incredibile. Jocuri de nuanțte și lumină.Lumea din adâncuri e un univers de fiiințe, forme și culori neînchipuite. Cred că aici, în adâncurile apelor, magia naturii și-a dat doctoratul.

James ne-a fost un ghid pe cinste. Ne-a dus prin tot felul de cotloane și ne-a atras atenția asupra unor vietăți pe care singuri nu le-am fi văzut pentru că se confundau cu mediul.

În pauze, reveneam la suprafață; preț de câteva secunde ne uitam unii la alții, muți și uimiți. Copleșirea se citea pe fața fiecăruia dintre noi și nimeni nu-ncerca s-ascundă. John ne-a confirmat că a fost cea mai spectaculoasă scufundare de care a avut parte. Și pentru mine, după scufundările din Sipadan, cele care i-au urmat, deși pline de culoare și spectacol, au părut rudele mai sărace.

Oameni insulei

În una din seri, am refuzat invitația lui James de a face o plimbare pe insulă. Invitația lui Helen mi s-a părut mai tentantă. M-a întrebat dacă nu vroiam s-o însoțesc la o familie din satul de pescari. Se împrietenise între timp cu ei și, pentru că aveau o condiție dificilă, din când în când, le mai ducea câte ceva. Acum le cumpărase  niște legume și fructe din Semporna. Mi-am amintit cum o văzusem în sediul agenției din port, stând pe scaun și înconjurată de sacoșe mici de plastic, albe, din care ieșeau verdețuri.

Nu puteam rata o asemenea ocazie, este exact experiența pe care mi-o doresc în orice loc nou în care ajung: să cunosc viața autentică a locuitorilor, lipsită de machiajul turistic.

– Insula asta e poate unică în lume, a început să îmi povestească. E plină de contraste! Aici, pe plaja asta frumoasă, cu nisip auriu, (n.a. o plajă foarte-foarte mică, nu mai lungă de 50m, unde trag bărcile taxiuri și cele care fac aprovizionarea), stai la plajă. Asta în timp ce vocea imam-ului se-mprăștie din boxe, printre căsuțele colorate ca fondantele, până departe, chemând credincioșii musulmani la rugăciune. Pe cealaltă parte a insulei, la nici un km distanță, sunt bungalow-rile unui resort de 4-5 stele, înșirate ca niște mărgele pe apă.

Unicitatea insulei avea însă să mi se arate abia de acum înainte.

– Realitatea cea mai cruntă e a celor două sate de pescari: sama (bachau) și suluk. Oamenii dintre lumi! Nu au cetățenie, nu au acte de identitate. Marea majoritate sunt refugiați din Filipine. Guvernul malaezian nu e interesat de ei și nici cel filipinez. Toți trăiesc din pescuit și până să ajungă aici, pe uscat, și-au trăit toată viața în bărcile lor de pescari. Viața în condițiile acelea, e neînchipuit de grea și aici, pe aceasta insulă, au putut să-și găseasca un loc; pentru ei înseamnă mult. Cei din satul bachau sunt săraci, atât de săraci de nici nu au cu ce bea apă: nu au curent electric, nu au dispensar și nici acces la doctor, nu au școală, iar casele lor sunt, de fapt, niște barăci din lemn, în forme neregulate, cu una-două încăperi.

Nu au nimic! Vei vedea copii cu burticile umflate de rahitism. Eu merg acolo la o familie pe care o știu de mult. Bărbatul, capul familiei a murit în urmă cu trei ani și de atunci s-au mutat și ei de pe barcă în sat. Nu avea cine să ducă greutățile unei vieți pe mare. Au trei fete și un băiat. Băiatul se pare că are acum 18 ani. Vârsta la ei este incertă. Pentru ca nu au cărți de identitate, nu au niciun reper pentru propria etate. Pentru nou născuți e ușor să știe vârsta, dar doar pentru un timp. Numără lunilor pline care au trecut, dar după o vreme pierd șirul. Când fetelorle vine ciclul, înseamnă că au devenit femei și trebuie să nască. Atunci li se mai poate aproxima vârsta. Pentru baieți nu știu dacă există un astfel de reper. Nu știu ce zi este, ce an. Când l-am întrebat pe capul familiei, cu ani în urmă, cât timp îi ia să ajungă de pe insulă în Filipine, mi-a răspuns „Nu știu!” și a ridicat din umeri ca și când era ceva neinteresant. ”Noi călătorim, asta-i treaba noastră. Când ajungem, ajungem”.

Pe măsură ce eu și Helen înaintam, realitatea pe care mi-o prezentă prindea viață în jur. Tot mai mulți copii veneau și făceau în fața noastră tot felul de dansuri, jocuri, gesturi. Pentru ei eram o curiozitate, cine mergea să îi viziteze? Dar asta aveam să aflu și înțeleg mai târziu.

Celălalt sat este ceva mai bogat: suluk . Acolo au electricitate. Și au și o școală, finanțată de Stanley, vine dintr-o familie bogată. În urmă cu șase ani a venit aici, pe insulă, cu afaceri. Atunci l-a vazut pe Ali împreună cu câțiva copii sub prispa unei case. Îi învăța să citească (n.a. toate casele malaeziene, sunt așezate pe bârne, la o înălțime aproximativă de sol de 1,5-1,8m de sol). A fost curios să afle mai multe despre el și de ce face ce face. A aflat că pe insulă nu există școală. Așa că a înființat-o în 2011. „School of hope”, iar Ali este profesor. Este tot refugiat din Filipine, o vreme a fost învățător. Așa că Stanley a vrut să ajute și a investit în construirea și amenajarea unui spațiu propice. De atunci, mulți dintre copiii suluk merg la școală. Ali este unicul profesor.

-Va continua –

 

 

0Shares

Adauga un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *