Închis pentru inventar. Cum am învățat ce-nseamnă fericirea
0Shares

Ce-ai zice dacă ti-aș spune că, deși nu ne cunoaștem, avem ceva în comun? Și nu doar noi, ci toți oamenii acestei planete? Mai presus de orice condiționare (culoarea pielii, religie, loc, educație, stare socială)??

Ce avem în comun e dorința de a fi fericiți! Pentru că nimeni, dar absolut nimeni nu poate spune că nu își dorește asta! Cum înțelege fiecare fericirea, este o altă poveste, viziunea și așteptările sunt diferite.

Are recunoștința vreo legătură cu fericirea? La prima vedere am zice că da, toți oamenii fericiți sunt recunoscători! În realitate, nu e deloc așa, lucrurile stau pe dos: de fapt, cei recunoscători sunt fericiți!

Formula fericirii

Sigur ai cunoscut sau auzit de oameni care au tot ce și-au dorit în viață: bani, carieră de succes, familie frumoasă, dar nu sunt deloc fericiți!

Și ai cunoscut și persoane a caror viata deși pare mai degrabă un șir de greutăți și probleme, sunt în schimb foarte fericiți!!

Care să fie, oare, secretul?

Parerea mea este că secretul sta in recunostinta, în a aprecia prin ce gândești, simți și faci, ceea ce ai în viața ta.

E recunostința, e ceva magic, care te schimbă peste noapte? Și dacă da, cum putem ajunge la ea? Ca toți am vrea s-o găsim ca să fim fericiți!

Din păcate, recunoștința nu ni se arată când vrem. De multe ori, e nevoie chiar să trecem printr-o experiență dureroasă ca să aflăm ce înseamnă.

Când am să îți spun cum am aflat eu ce înseamnă recunoștința și cum mi-a adus asta fericirea, ai să te îți dai seama că și tu ești fericit. Doar că, probabil, până acum nu te-ai gândit așa!

Cum am întâlnit recunoștința

Eram la începutul carierei de jurist. După ce în mai puțin de un an am schimbat patru angajatori, nemulțumită de fiecare, am decis să merg pe drumul meu. Pentru că bruma de experiență pe care o acumulasem până atunci era în domeniul insolvenței (al lichidărilor comerciale), mi-am înființat propriul birou de insolvență.

Debutul meu în antreprenoriat a coincis și cu pionieratul acestei activități în România.

Aveam un vis mai vechi să construiesc ceva ” după mintea și puterile mele”. Așa că la energia celor 28 de ani pe care îi aveam, eram sigură că voi construi ceva măreț. Viitorul era în față, mă aștepta doar să-l cuceresc!

După încheierea formalităților de înființare, am intrat în acțiune ca să mă fac cunoscută în domeniu. De dimineață până seara alergam, trimiteam oferte, vorbeam în stânga-dreapta să mă știe lumea și să-mi fac clienți, lucram la cazurile pe care le aveam, la tribunal, în fața judecătorului, la arhivă, studiam dosarele, apoi pe teren, la societățile pe care le administram, pentru ca undeva, pe după-amiază să ajung la birou unde întocmeam rapoartele pentru următoarele termene din instanță.

Cum eram la începutul activității, cu încasări foarte mici, nu îmi permiteam să angajez pe cineva, așa că eu eram la toate butoanele. Ziua de muncă se termina seara, când eram istovită, dar plină de un entuziasm greu de descris.

In tot acest program încărcat, îmi făceam timp de ceva important pentru mine: să merg la sală. Era, de fapt, singurul lucru care mă scotea din ritmul acela nebunesc și mă încărca cu o energie care îmi dădea aripi.

Toată goana de a pune pe picioare biroul, de a face rost de clienți, de fi cunoscută, de a ajunge cât mai sus, într-o zi, lumea mea s-a oprit.

Ieșeam de la sala de sport și voiam să traversez. Eram pe Mihai Bravu, la Pasajul Muncii (București), într-un loc problematic: trecerea de pietoni era aproape de ieșirea din pasaj. Așa că am înaintat cu pași mici, privind în stânga, pentru a mă asigura că sunt văzută șoferi.

De sub pasaj, dar și de deasupra se venea cu viteză. Când am văzut mașinile oprite pentru a-mi da prioritate, am înaintat hotărâtă.

Un scârțâit ascuțit de frâne urmat de o bufnitură și culoarea albă a unei mașini mici, au fost ultimele lucruri pe care le-am auzit și văzut. Din cauza vitezei, impactul a fost puternic, iar eu am fost aruncată în aer, la 7,5m distanță.

Îmi amintesc că zburam prin aer și-mi spuneam în gând:

– Capul sus, capul sus să nu te lovești când cazi!!

Mai ales în momente dificile obișnuiesc să vorbesc cu mine.

După impactul cu asfaltul, intenția a fost să mă mișc, să văd dacă mai trăiesc. Cum m-am convins că da, am vrut să mă ridic. Șoferul a sărit din mașină și a venit să mă ajute.

Am reușit să mă ridic și merg singură, păream bine. M-a dus la Spitalul de Urgențe Floreasca, era cel mai apropiat. Pe drum a tot repetat cât de rău îi părea, dar se grăbea Vrând să evite oprirea la trecere de pietoni, a depășit mașinile care mă lăsau să traversez, prin dreapta.

La spital mi s-a făcut radiografie, am fost consultată. Diagnosticul: „întindere de ligamente”. Tratament: piciorul stâng în atelă, pentru două săptămâni, unguente antiimfalmatorii și pastile.

Nu trecuseră câteva ore de la întâmplare, eram acasă și țopăiam într-un picior către baie. Ceva era în neregulă cu piciorul  meu pentru că de la genunchi în jos nu îl mai puteam controla. Din oase și carne acum părea făcut din cârpe!

Medicul de familie a estimat o fractură de ligamente și mi-a recomandat un RMN. Era singura posibilitate de a vedea și afla tot ce se întâmplă cu genunchiul  meu. Rezultatul i-a confirmat diagnostiul. De fapt erau mai multe ligamente rupte. A urmat operația laparoscopică, apoi recuperarea.

Piciorul meu stătuse suficient în atelă cât să rămână blocat flexat, cam pe la 45 de grade. Și, ca și când nu era suficient, mușchii mi se atrofiaseră atât de rapid, încât piciorul stâng avea jumătate din dimensiunea celui drept. Arăta ca al unui copil subnutrit.

Recuperarea a debutat cu mișcările executate de un aparat în care îmi fixamm piciorul și care făcea mișcarea în locul meu, înainte și înapoi. Din procedură au făcut parte mai multe terapii.

Cele mai grele momente au fost cele în care am învățat să merg din nou. Între două bare paralele, de care mă sprijineam, îmi priveam și dirijam piciorul stâng spre podea. Era o senzație cu totul nouă. Până de curând mersesem, fusesem stăpână pe picioarele mele, iar acum, dintr-o dată, piciorul stâng părea un corp străin. Mi se atașase și trebuia să îl domesticesc.

Timp de trei săptămâni, zi de zi, dimineața și după-amiaza mi-am trăit neputința în fața unor profesioniști care au făcut tot ce au putut ca să mă ajute. Plângeam de furie și neputință de fiecare dată când mă aflam între cele două bare.

m plâns de durere când, câteva zile, pe piciorul stâng mi s-a așezat o greutate care să forțeze îndreptarea piciorului.

Dar îmi doream cum nu pot spune în cuvinte să merg ca altă dată! Așa că mă duceam și după-amiaza la sala de fizio-kineto-terapie, deși eu aveam program doar dimineața. Când mă vedeau intrând pe usă, terapeuții, îmi spuneau:

– Duracell, iar ai venit? Nu poți face atâta mișcare într-o zi, du-te și te odihnește!!

Mă porecliseră după numele companiei de baterii. La vremea aceea reclama făcută lor punea în valoare durata unei baterii.

Cedau rugăminților mele și mă lăsau să fac câteva mișcări cu piciorul, apoi mă trimiteau în salon.

Când mi s-a permis să vin acasă, am plâns din nou. De data asta de fericire! Părea că încep să îmi recuperez viața!

Toată întâmplarea mi-a schimbat viața brusc.

Eu care eram atât de activă, în primele zile după accident ajungeam la baie cărată în spate de prietenul meu. Apoi a trebuit să învăț să merg din nou, să suport durerile îndreptării forțate a piciorului, procedură ce părea mai degrabă o tortură și să învăț să merg cârjă.

Eu, care toată ziua eram în mișcare, alergam în toate părțile, ajunsesem să depind de alții.

Pauza făcută în activitatea profesională în tot acest timp fusese suficient de lungă. Aproape o lună. Nu îmi mai permiteam prelungirea ei. Urmările aveam să le resimt tot eu, se traduceau în lipsă clienți și încasări, care și așa erau puțini.

Așa că prietenul meu pleca la serviciu mai de dimineață decât de obicei. Întâi trecea pe la tribunal ca să depună la registratură rapoartele mele.

Toți cei dragi mi-au fost atunci alături.

Dar oricât de important a fost susținerea lor (și contează enorm!) ei tot nu îmi puteau da înapoi sănătatea și nici libertatea de mișcare.

Schimbarea

Accidentul, cu tot ce a presupus, a adus o schimbare imensă în viața mea, în ce apreciam și valorizam.

Am realizat atunci că lucruri simple, de care mă foloseam sau de care aveam parte zi de zi, îmi fuseseră dăruite, fără ca eu să fi făcut niciun efort! Fără să-mi dau seama, considerasem că mi se cuvin.

Ca și când mâinile, picioarele, corpul întreg și sănătos, familia care să te susțină, prietenii pe care să pot conta, copilăria și casa bunicilor, joaca prin meri și amintirile, toate erau dotări minime și obligatorii la naștere pentru toată viața, fără posibilitatea de a mi se lua!

Și acum, după 14 ani, mă gândesc cum ar fi arătat viața mea, dacă răul produs nu s-ar mai fi putut repara?

La ce mi-ar fi folosit succesul profesional, multele lucrări pe care le-aș fi putut avea, clienții, relațiile și tot ce succesul după care alergam? Ce făceam cu ele când tot ce îmi doream era doar să îmi recapăt piciorul meu stâng de altă dată și să merg?!

Cum ar fi fost viața mea dacă nu aș mai fi putut??

Acelea au fost momentele în care am întâlnit recunoștința1

Da, realizările, lucrurile materiale, atingerea obiectivelor, succesul în carieră sunt importante, sunt o formă de validare a valorii noastre, fără ele nu putem trăi.

Dar pentru a le atinge sau îmbunătăți avem mereu o nouă șansă. Zi de zi, atâta timp cât inspirăm, expirăm, ne mișcăm, vedem, auzim, mirosim, suntem liberi în sănătate!!

De atunci, de fiecare dată când văd pe cineva într-o stare de neputință ori de imposibilitate fizică simt o durere în stomac. Cum să vorbesc unei persoane care nu aude sau nu vede de recunoștință? Sau unui om imobilizat într-un cărucior ori unei persoane care zace în pat de ani? Cum, când eu am libertate maximă în tot ce fac?

Am ridicat o mică afacere din nimic și fără nicio experiență, am închegat un colectiv, călătoresc, scriu, simt aprecierea celor din jur, am prieteni deosebiți, am amintirile unei copilării de poveste, și o experiență de viață cu căutări și multe frământări. Ele sunt averea mea.

Și di dntre toate, cele mai de preț îmi sunt cele dăruite! Pentru că orice aș face, oricât aș munci, dacă le-aș pierde nu le-aș putea înlocui. Sănătatea, familia, prietenii, oamenii întâlniți, animalele pe care le-am mângâiat și văzut, locurile prin care am trecut, familia în care am crescut, Bușteniul, acasă al meu, momentul acesta în care scriu și toate cele în care am trăit o emoție, nopțile și zilele, experiențele prin care am trecut, pentru fiecare dintre ele simt și spun un mare „Mulțumesc!”

Martin Seligman, fondator al psihologiei pozitive și cercetător la Universitatea Pensylvania, Statele Unite, susține că în urma studiilor și cercetărilor efectuate, este suficient ca într-o zi să identificăm trei situații, interacțiuni, senzații care ne fac să ne simțim bine și pentru care am putea spune „Mulțumesc!” Iar dacă vrem să ne îmbunătățim nivelul fericirii, este suficient să facem acest lucru timp de trei săptămâni.

Pentru că până la urmă, asta ne dorim: să fim fericiți!

* Fotografia este din arhiva personală.

0Shares

Adauga un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *