– Trust the process, Maria, trust the process! nu de asta tot încerci să îi convingi pe cei din jur? Aplică!
– Și cam câți kilometri să mai ”trust the process”, că văd că mă tot depărtez de destinație? Când m-am uitat prima oară la Google eram la 4km distanță de bancă, acum sunt la 14. Nu e ciudat?
– Nu, doar departe de unde vrei s-ajungi!
– E tâmpit Google-ul, asta e, că nu-nțeleg nimic!
– N-o fi el perfect, da’ el n-are nicio vină că tu o iei în direcția greșită și că nu ști să citești o hartă!
– Mai bine opresc și-i întreb pe bărbații ăștia! Cel care se uită la meci, o să mă-njure, da’ asta e!
Așa vorbeam cu mine pedalând obosită pe un drum național din nordul Vietnamului. Plecasem către banca localității Mai Chau, de care inițial mă despărțiseră 2,2 km și reușisem să ajung la 16 km depărtare de ea.
Cei trei bărbați păreau a fi într-o pauză. Unul, tolănit pe bancă vorbea la telefon,altul moțăia și celălalt se uita la un meci de fotbal pe telefon.
Am scos instrumentul de tradus – telefonul – și am întrebat. Cel întrebat nu știa zona și, cred că nici pe Google nu se orienta prea bine, așa că l-a tot strigat pe cel care vorbea la telefon. După ce a cercetat harta atent, mi-a arătat ferm direcția: cea din care veneam.
– Ar iu șuăr? îl întreb
O femeie cu o tarabă ambulantă se apropia de noi. Bărbatul a întrebat-o și pe ea. Femeia i-a răspuns arătând de mai multe ori cu mâna aceeași direcție. Ceilalți doi bărbați mi-au tradus ”ce spusese femeia”, arătându-mi și ei direcția.
Acum era foarte clar încotro trebuie să mă-ndrept.
– Senc iu veri maci!
Am încălecat la propriu pe șa și pe-aci ți-i drumul! Adică înapoi!
Este prima bicicletă de femei pe care merg ever, în Valencia folosesc bicicletele municipale, sunt unisex și foarte grele. De câte ori o apuc pe ”vietnameză” de ghidon și pornesc, mă văd într-un film franțuzesc, despre Vietnam …. eu spre întâlnirea cu iubitul meu.
Vietnamul are ceva romantic în el și, mai ales, Hanoiul, cartierul lui vechi…. , cât despre Hoi An, cu cafenelele lui în stil colonialist, cu lampioanele de hârtie colorate peste tot …. nu mai zic! Aici, în Mai Chau, când merg pe bicicletă printre lanurile de orez, simt că plutesc. Cu bicicletă cu tot.
Călătoria pe șosea
În împrejurarea dată visul meu franțuzesc era bruiat de zgomotul camioanelor, motocicletelor și al mașinilor care mă depășeau.
Eram pe un drum național, iar eu, ca o libelulă, pedalam pe bicicleta mea feminină, ca într-un film franțuzesc…
Gândindu-mă la panta ușoară care urma, mi-am dat seama cât de bine îmi prinde experiența de biciclit din Valencia. Nu mă mai sperii când trec mașinile pe lângă mine și reușesc să îmi mențin echilibrul. Pănâ la urmă, orice experiență are rostul ei, nu? Cât despre lucruri banale, pe care le facem zi de zi, ne dăm seama abia când ne lipsesc sau, când pentru o perioadă le întrerupem, și apoi le reluăm.
Panta care a urmat, destul de înclinată, am luat-o la picior. Bicicleta mea nu are nici claxon și nici viteze. Am forță în picioare, dar n-am de ce să-mi dau sufletul pedalând la deal, când mai am drum lung și soarele arde cu putere. Pot să râdă toți de mine, să mă claxoneze! mi-am zis. Culmea e că, de când am ieșit la drumul mare, nimeni, dar nimeni nu m-a claxonat altfel decât de avertizare că se apropie din spate!
O albă pedalând prin sate, mergând nu se știe unde, pe un drum național. Trecând pe lângă porțile unor case unde zărisem oameni, m-am gândit că, acum, văzându-mă că mă-ntorc într-un timp atât de scurt, ar putea râde de mine.
– Dar de unde să știe că ai greșit destinația și nu te-ai dus să vorbești cu cineva sau să iei ceva?
– Pfu! La asta nu m-am gândit! Așa e!
– Nu-i nevoie să pui în mintea celorlalți nici gândurile și nici jena ta! Vezi-ți de drum și, mai ales, nu ieși din filmul frațuzesc!
Mi-am amintit de tata care, în Sovata fiind, făcea ture cu mașina când într-o direcție, când în alta că nu găsea loc de parcare. Eu și mama coborâsem și îl așteptam. La intervale de câteva zeci de secunde, el trecea când într-o direcție, când în alta, parcă era într-un desen animat. Noi râdeam de ne prăpădeam.
– Nu mă opresc din pedalat până nu trec de cariera de piatră! mi-am zis. Punct de reper, cariera e aproape de intersecția unde ar fi trebuit să o fac la stânga, spre orașul Mai Chau și bancă, dar eu o cotisem dreapta. Zona cu cariera e plină de praf de piatră. De fapt, totul în jur e acoperit cu o pudră albă/ Când mi-am trecut mâna prin păr, l-am simțit ca dat cu fixativ. Îl tencuisem puțin, nu-i nimic, doar ce aseară m-am spălat pe cap, mă mai spăl o dată!
– E asta o problemă?
– Nu, nu e, dar ziceam așa … Și să știi că nu m-am panicat mai devreme și da, aveam încredere în proces, dar nu puteam nici merge așa, de aiurea, trebuia să opresc ca să întreb!
– Păi asta îți ziceam și eu, că îmi păreai prea încrezătoare în proces!
– Uite, cariera, mai e puțin!
Aproape de intersecție am oprit să-mi trag sufletul. Am verificat pe Google, mai aveam 3 km până la bancă.
Obiectiv atins
Am străbătut centrul Mai Chau. Pe ambele părți ale drumului, un amestec de case tipic vietnameze, înguste și destul de înalte, cu balcoane. Sunt atât de înguste că par inște oameni care-și trag burta și-și țin și respirația în același timp. La parter, aproape toate au magazin sau atelier. Sunt influența chineză, ei sunt cei care, cel puțin în această zonă a Asiei, au dedicat parterul afacerii și partea superioară locuitului.
Multe mici piețe ambulante cu legume și fructe. Am să opresc negreșit după ce mă întorc de la bancă.
Am oprit apoi de mai multe ori să fac poze caselor colorate, total diferite de cele cu care sunt obișnuită.
– Hey, leidi, rent baic, want?
– No, dăunt nid it! l-am refuzat ferm că prea venise aproape.
Mă duc praștie la ”Bakery and tea”, o văzusem la intrarea în oraș. Trebuie să aibă prăjituri bune.
– Pe ce te bazezi, vorba lui Moromete, când spui că sunt bune?
Râd în sine.
– Pe dorința mea, pe ce să mă bazez?
Cafeaua foarte bună, diferită de ce beau la pensiune, dar tot bună, însă instalația vietnameză de făcut cafea era înfundată. Până a rezolvat-o, s-a răcit cafeaua. Nici prăjitura nu a fost cine știe ce. Dar și dacă n-aș fi oprit rămâneam cu ”bakery-ul în cap toată ziua, tânjind după ce am ratat.
Stau la masa de pe trotuar și văd drumul. Drumul național pe care am venit și eu. Motorete, din când în când camioane, și autobuzele mici, cu unul similar am ajuns și eu din Hanoi. Pe unul văd scris cu verde ”Limouzine”! Aaaaa, acum înțeleg de ce tot zice gazda mea, când vorbește la telefon să aranjeze transportul unor oaspeți care pleacă, ”limuzin, limuzin!” Și eu mă gândeam că pleacă într-o mașină privată, ceea ce ar fi obișnuit în Vietnam, dar un minivan să fie limuzină, la asta nu m-am gândit!
– Desigur, nu te-ai gândit, așa cum nu ți-a închipui nici că porcul tăiat de vecinii tăi este pentru petrecerea de ziua femeii. Ai crezut că e pentru ei, să mănânce.
– Da’ e normal să fac asocieri cu ce cunosc, nu?
Am plătit și plecat către casă, pe drumul bun, străjuit de parcele de orez. Pe unele se lucra. M-am abătut de la drum și am făcut la dreapta. În spatele unor parcele se ridica o stâncă imensă de calcar, împădurită. Prin șanțurile de pe dreapta și stânga drumului îngust, curgea apa. Am oprit în dreptul unei femei care arunca semințe de orez într-o mișcare largă. Era în dreptul stâncii, dar destul de departe de ea. Am încercat totuși să prind în fotografii orezul aruncat în aer. Când nu trecea nicio motoretă era liniște. Liniște verde.
Am plecat către o altă femeie ce stătea aplecată în mijlocul parcelei și deretica orezul. Era desculță, cu pantalonii suflecați în noroiul orezului până la genunchi. Cu mișcări ritmice smulgea buruieni și apoi nivela pământul în jurul smocurilor de orez. M-am dat jos de pe bicicletă și am urmat o cărare ce despărțea parcela ei de alta. Apa clipocea de fiecare dată când ea smulgea ceva și nivela noroiul. Un sunet domol. Am mers până în capătul parcelei și, norocul a făcut, ca și ea să vină în direcția aceea. Pe măsură ce ea se apropia, clipocitul venea și el către mine.
Ce pentru mine e liniște, pentru ea e istovire. Sau poate că și ei îi dă liniște, oamenii de aici au alte repere ale fericirii, mulțumirii, bucuriei. Am filmat-o. M-a văzut. La final i-am mulțumit, ducându-mi mâna la inimă. Nu știa engleză deloc, încercasem să conversez.
Cu ghidonul în mâini și verdele alergând prin stânga și dreapta mea, m-am gândit că nu doar apa e relaxantă.
Pe loturile din stânga, mai mulți vietnamezi munceau la orez. Toți purtau pălăriile tradiționale. M-am oprit și i-am filmat. Totuși, m-am simțit jenată. Ce pentru mine e plăcere, pentru ei e sudoare și grijă.
Oamenii de la micile grădini de legume au venit să le ude. Fiecare are câte o stropitoare. Varză, dovlecei, roșii, morning glory și alte plante pe care nu le cunosc. Mă gândesc la România rurală. E la fel. Poate că-n anumite privințe, viața e la fel oriunde-n lumea asta.
Drum greșit sau nu
Pornesc din nou. În mijlocul drumului, un el negru și cu blana îndesată stătea lungit, cu capul pe labe. Fix în mijloc. Îi vorbesc în engleză. Nici nu exist. Privește în jur de câteva ori, lasă iar capul pe labe, nu mă bagă în seamă. E gras și el ca ceilalți pe care i-am văzut aici în Mai Chau. Trec de el și în câțiva metri mă trezesc la capătul fundăturii. Harta Google își pierde și ea reperele în lanurile de orz. Și c-o zi înainte pățisem la fel. Îmi arată drumuri unde nu sunt.
– Ai încurcat direcția din nou!
– De data asta chiar nu, el e de vină!
Mă întorc. Pentru blănos continui să nu exist.
Am trecut de pensiune și m-am dus la taraba unde văzusem alaltăieri un portofel textil, foarte ușor, decisă să-l cumpăr. Nu-l mai avea. În pofida invitațiilor vânzătorei, n-am găsit nimic care să-mi placă. Nu-i nimic și mâine e o zi. Poimâine, răspoimâine. Pentru mine.
– Dar pentru cea care vindea și care-și pusese speranțele că va câștiga un ban? Crezi că mâine e important asu acum?
– Nu am ce să fac, nu pot să îi ajut pe toți.
În general, îmi e jenă să mă apropii de o tarabă, dacă nu sunt sigură că cumpăr. Știu, e aiurea, cum pot să știu dacă cumpăr dacă nu văd produsele? Când merg în piață am cam un fel de distanță regulamentară pe care o folosesc. Mă uit, dar nu foarte de aproape și dacă ”mă cheamă” ceva, abia atunci mă apropii mai mult.
Aici sunt atât disperați să vândă că îți arată tot felul de produse, doar-doar vei lua ceva. E o supraproducție de artizanat textil incredibilă și, care, din păcate, nu va fi valorificată, stilul nu e unul atrăgător pentru turiștii vestici.
– Abia aștept să ajung acasă și să scriu! Simt nevoia să scriu, îți dai seama?
– Da, chiar îmi dau seama, doar te cunosc! Și, mai ales să-ți dai jos tencuiala din păr!
– Ha-ha-ha! Primul lucru!
– Hello, ce faci? mă întreabă noua vecină de șezlong.
– Bine, scriu.
– A, ce interesant, a devenit real interesată. Despre ce scri?
M-am făcut că nu aud întrebarea.
– Tu, ce faci, cum a fost ziua ta? am întrebat-o încercând să îi distrag atenția de la mine.
– Foarte frumoasă, am mers la lac, e o vedere superbă, am mers la cascadă, am făcut și baie! mi-a spus încântată. A ta?
– Am explorat împrejurimile pe bicicletă! eu, care nu sunt cu răspunsurile la mine, nu știu cum am fost atât de pe fază.
– Uau, sună foarte bine! a exclamat vizibil dezamăgită. Și despre asta scrii sau despre ce?
– Despre nimic, i-am zis cu senzația că i-am aruncat o bombă. Îi așteptam impresia.
– Despre nimic??? Ce poți să scri despre nimic?
– Păi, …. destule!
Era evident descumpănită.
– Știi senzația aia de bine pe care o ai, după o zi plină, în care ai făcut diverse, unele chiar fără sens, dar dac-ar fi să povestești, ți-ai da seama că pentru ceilalți n-ar fi interesant și cu toate astea, tu ai o stare de bucurie și satisfacție, de mulțumire?
A dat din cap afirmativ.
– Da, cred că știu despre ce vorbești! a zis cam neîncrezătoare.
– Ei, eu despre acest nimic scriu!
Martie 2023
#povestiridinrealitate #poveste #followyourdream
Adauga un comentariu