Încotro mă duc?
Sunt momente și experiențe din viață la care oricând m-aş întoarce, le găsesc aşa cum le-am lăsat.
Se fac doi ani de când am plecat în călătoria în Asia. Fac ce fac, mă-nvârt prin jurul ”casei”, iubesc Spania, dar gândul mi se-ntoarce tot la sălbăticie.
Ceva din mine n-a mai luat avionul spre Europa și a rămas acolo.
Mi-e dor de Thai Mama și de pachețelele ei cu orez de la micul dejun, de porția de fitness dimineața pe malul mării, dar gândurile se-ndreaptă într-o singură direcție: Malaezia.
O țară despre care, înainte de-a ajunge, n-o puteam descrie în mai mult de zece cuvinte: Kuala-Lumpur (KL), Petronas Tower (Turnurile Petronas) și centre pentru salvarea urangutanilor. În programul inițial al călătoriei îi dedicasem opt zile. La fața locului, cele opt zile au devenit trei săptămâni. Ce bine dacă timpul ar fi o gumă de mestecat!
După trei zile în Kuala Lumpu, mi-am urmat programul, Malaezia insulară, Borneo. Aici avea să mi se deschidă cu-adevărat lumea. Pe Turtle Island, Insula Broaștei, într-un centru pentru prezervarea a două specii de broaște țestoase, am văzut cum o broască imensă, venise din mare pentru a-și depune ouăle pe plajă. Pe Muntele Kota Kinabalu, 4095m pe care am urcat făcând cel mai mare efort fizic din viața mea, și am văzut soarele printre nori. În Sipadan Island, Insula Sipadan, m-am scufundat și înotat umăr la aripioară cu broaște țestoase, piranha și jack fish, am salutat câțiva rechini (specie mai mică) care leneveau pe fundul apei. În plimbarea cu barca pe Kinabatangan, cel mai mare rât al statului Sabah, Borneo, am văzut macaci și maimuțe cu trompă puricându-se, elefanți ieșiți la marginea junglei, întrebându-se probabil “când pleacă turiștii ca să putem trece și noi liniștiți?”
Trăgeam de troller-ul rucsac prin aeroportul din Kota Kinabalu, oraș în nordul, Borneo întrebându-mă “unde mama naibii mă mai duc?”
Urma să zbor către Lahad Datu, localitate aflată la sud-estul insulei și nu m-așteptam ca natura să îmi mai rezerve ceva surprize. Am urmat sfatul lui Joe, ghidul, să nu plec totuși din țară înainte de-a vizita și Danum Valley. De cum mi-a zis, am purces la search google. Așa am aflat că este un parc natural (438 km2), pădure tropicală una din cele mai vechi din lume, prezervată, fără invazia omului și că “dacă vrei să vezi real jungle, this is the place!” Sigur, sună bine, mi-am zis, deci să nu ratez! So, fly to Lahad Datu.
– O să te-aștept la aeroport și de acolo mergem direct în rezervație pentru că după ora 16.00 nu se mai permite accesul. O să iau eu ceva de mâncare înainte, ca să nu mai pierdem timpul atunci. O să ne gătim singuri!
– Cum, n-avem un magazin acolo, mic, de unde să cumpărăm apă, o bere sau știu eu, biscuiți?
– Nu, Maria! O să fim în mijlocul junglei. Este o bucătărie unde se servește masa turiștilor, dar acum totul este ocupat, e o echipă a BBC-ului la filmări și se gătește numai pentru ei.
Întrebarea mea a avut un scop determinat, anume să aflu dacă acolo puteam cumpăra o sticlă de vin sau de whisky. Îmi place să savurez momentul și starea cu un pahar de vin sau whiskey, cu atât mai mult cu cât urma să fim în mijlocul naturii, rupți de lume. Veneau și seri cu povești.
Înainte de a ne-ntinde la drum, l-am rugat pe Joe să mă ducă la un magazin unde se vinde alcool. În Malaezia, țară musulmană, alcoolul nu este interzis, dar se comercializează doar în supermarket-uri și anumite magazine, multe dintre ele fiind de fapt depozite. Nu sunt ascunse, le poți găsi în plină stradă, dar sunt în cartiere de lamarginea orașelor. Am terminat aprovizionarea și pe-aici ni-i drumul.
Drumul cu sunet
Vreo 65 de km, până-n inima junglei. Am ieșit din oraș și când am dat de autostradă, am zis că asta o fi vreo junglă, adică loc amenajat special pentru turiști. Cum să te ducă asfaltul în inima uneia din cele mai vechi păduri tropicale din lume? După vreo 15 km, am părăsit drumul principal pentru unul forestier și pietruit. Pădurea s-a-nmulțit lângă noi până a cuprins totul. Doar drumul nostru șerpuia liber și deschis prin ea. La un moment dat, în dreptul unei cabane, Joe a oprit:
– Maria, așteaptă-mă puțin, trebuie să iau permisul.
Nu mă mai mira grija autorităților malaeziene pentru natură: aproape în toate locurile în care făcusem escapade turistice, am avut nevoie de o autorizație, inclusiv pe munte. Și asta pentru că erau parcurile naturale, unele parte din patrimoniul UNESCO.
Pentru conservarea naturii, este permis accesul unui număr limitat de oameni într-o singură zi. Autorizațiile se eliberează nominal. Asemenea și în Danum Valley, unde am primit autorizație la limită din cauza reporterilor de la BBC și a unui grup de studenți suedezi prezenți în același timp. De-nțeles că aceste permise costă, iar în cazul Danum Valley prețul a fost ceva mai mare pentru că urma să petrec patru zile. Au fost aproape 2900 RYM, echivalentul cam a 650 Euro.
Eu și Joe eram la a doua întâlnire, așa că și dialogul dintre noi prindea curaj. Îi răspundeam curiozității despre ce-nseamnă munca mea, în ce consta, când mi s-a tot părut că aud ceva agomote, ca pe un fundal; cum sunt cele din scenele de război sau luptă. N-aveau de unde să vină, nu le-am băgat în seamă, erau închipuirile mele. De mică mi se-ntâmplă, în casă fiind să văd cu coada ochiului trecând pisici negre în fugă așa că și sunetele de aici puteau să nu fie, de fapt.
– Sssst, ia, taci puțin, Maria! Auzi?, m-a-ntrebat Joe oprind motorul mașinii și deschizând geamul din dreptul său. Auzi???
Zgomotele au devenit puternice, nu erau închipuiri. Se auzea ca un fel de zăngănit de arme, doar că mai puțin metalic și pătruns de sunete înfundate.
– Aud, dar ce e?
– Sunt elefanții! Sunt aici, aproape de marginea pădurii.
– Seriooos?????
Cum am crescut în vecinătate pădurii, mereu m-am simțit mai atrasă de natură decât de aglomerațiile urbane, așa că acum îmi venea să mă manifest ca un copil la ai cărui părinți au venit musafiri: se agită, aleargă, intră într-o transă de ne-nțeles. Cred că Joe m-a simțit că m-a prevenit:
– Maria, să nu ieși din mașină! Sunt animale săbatice, nu se știe de unde pot apărea! Dacă avem noroc, poate ne ies în cale.
A pornit motorul şi ne-am pus în mişcare. Îmi coborâsem geamul și cu toată ființa mă concentram pe ce aude urechea stângă. Voiam să percep sunetul clar, nebruiat. Nici n-am sesizat că Joe oprise din nou mașina:
– Maria, uite!!!!
Probabil nici el nu ştia că drumul e cu trecere prin toaleta publică a junglei: o familie de elefanți cu doi pui, la vreo 30 m în fața noastră, decisese să-şi facă nevoile. Nu-mi venea să cred! Am avut pornirea de-a sări din maşină, dar m-am abţinut. Totuși aș fi sărit pe loc de fericire și uimire.
– Acum n-avem ce face decât să aşteptăm. Nu ştim cât o să dureze până trec. Să vezi cum e când trebuie să ajung la aeroport cu turiştii și ei ies în drum; dar n-ai ce face, îi aştepţi să treacă.
Poze după poze, prin parbriz, fotografiam, când cu camera, când cu telefonul, nici eu nu mai știam cum să fac față fericirii. Joe îmi urmărea încântat reacţia, dar la câte întâmplări asemănătoare trăise, își pierduse din entuziasm. Nu a durat mai mult de un sfert de oră şi familia s-a retras în pădure. Ce-aş mai fi ieşit să mângâi elefănţeii cu fețele lor de ”habar n-am pe ce lume sunt”, mamă-mamă!!
Nici n-am băgat de seamă când s-a lăsat amurgul; mare parte din drum l-am parcurs pe întuneric. Oricât încerca Joe să-mi atragă atenţia la câte-o pisică sălbatică sau nu mai ştiu ce animal ne trecea prin faţă fugind, degeaba! Lipsa mea de experienţă își spunea cuvântul: până să-l dibuiesc cu privirea animalul se depărtase de noi.
Abia când Joe a oprit maşina pentr-o verificare, am reușt să văd un şarpe: era ca o brăţară deșirată, în culori vii și puternice. Nuanțe de la albastru-verde până la ciclame, luceau de parcă ar fi fost lăcuite. Poză n-am apucat să-i fac pentru că nici el n-a fost răbdător cu mine.
Până am ajuns la destinație, la baza de cercetare, zgomotul de oaste s-a pierdut, iar în locul lui a apărut un cor de ţipete. Multe și înfundate. Fără nicio explicație, am recunoscut din filmele documentare: era sunetul junglei!
Un alt confort, nou și verde
Ajunşi la bază, ne-am luat cazarea în primire, câte o şură lungă de backpack-eri, separat fete de băieţi. Jo îmi spusese că din cauza BBC-ului acelea sunt singurele locuri disponibile. Nu mai dormisem niciodată la comun, dar acum nu mai conta. Decisesem de la început că nu puteam rata experiența pentru un moft.
Când am privit înăuntru pe geamul lung al uşii mi s-au amestecat senzații și impresii: mijlocul clădirii era traversat de un culoar îngust, pe care erau aruncate zeci de papuci şi rucsacuri. Nici nu mi-a venit a crede când, revenind la culcare, am simţit aşternutul mirosind a curat şi foşnind şi am găsit şi un prosop din partea casei. Mi-am lăsat bagajul şi-am ieşit: eu și Joe ne dădusem întâlnire pe terasa clădirii-bucătărie. Joe mi-a atras atenţia să nu las mâncare afară chiar dacă sunt prezentă pentru că atrage maimuţele, care-s foarte obraznice.
Cineva exact asta făcuse, pentru că pe terasă era o pungă de plastic făcută fâșii, iar pe podea plin de fărămituri. Ne-am tras câte un scaun cu faţa la scenă: pădurea din care se ridicau siluetele arborilor înalţi, foarte înalţi și din care atârnau ca nişte plase perscăreşti, lianele. Sunetele erau o mare ce ne cuprinsese de peste tot; dacă ar fi devenit imagini, n-aş fi ştiut unde să-mi întorc capul.
Am luat în primire arborele din faţă şi nu mi-am mai desprins privirea din el. Luna mi-a arătat chipul ei de National Geographic: s-a ridicat de la pământ, a urcat pe lângă el și s-a oprit atârnată de-o creangă mare şi lungă. Unde-a rămas până ce ne-am retras. Cu toate simţurile arcuite bine, am reușit să nu ratez şirul de porci sălbatici care-a trecut aproape fugind grăbit prin faţa terasei, la nici 5m de noi. Probabil o mamă sau o educatoare pentru că era urmată de o ceată de ciraci.
În întunericul acela care țipa de peste tot, am petrecut timp cu povestitul; despre munca fiecăruia și mai ales, cum e-n România. Somnul nu se lipea de niciunul, spectacolul în plină desfăşurare. Retragerea ne-a dat-o romul din sticla na-ți-o ție, dă-mi-o mie: se terminase.
Dimineaţa la 4.30 am făcut o drumeție scurtă. Printr-un noroc, am fi putut vedea sau întâlni și animale.
Au urmat trei zile cu astfel de drumeții, în zori și noaptea. Din păcate, n-au fost mulți cei care-au vrut să dea ochii cu mine. În una din nopți,când, la întoarcerea către dormitor am depășit un grup de suedeze care povesteau extaziate ce văzuseră, chiar am simțit un fior de invidie. Singura mea surpriza a fost când, în timpul zilei, mergând către una din clădirile administrative, ne-a tăiat calea un șir de macaci grăbiți. Urangutanii i-am zărit de la depărtare, zbenguindu-se prin pomi, mai multe păsări rinocer (hornbill) au zburat deasupra noastră suficent cât să le văd ciocurile imense și colorate, o șopârlă-cameleon a rămas încremenită pe scoarța unui copac că ne-o fi simțit sau nu, nu știu.
Punctele de observație au fost senzaționale: cocoțate în arborii înalți, la 20m și mai bine deasupra solului ca și podurile de scânduri dintre copaci ori aruncate peste râu. Am petrecut mult timp plimbându-ne ori contemplând, în tăcere! Nu exagerez că eram ca îmbătată de atâta natură, pentru că îmi place, în general, iar acolo te copleșește cu abundența ei; de la flori sau plante incredibil de mici până la arborii imenși pentru care-mi dădeam capul pe spate mai să-mi cadă, ca să-i cuprind cu privirea până la vârf.
Piesa de rezistență a fost pârâul ce trecea pe la o margine de pădure, aproape de dormitor și-n care m-am răcorit după una din plimbările înnăbușitoare din miezul zilei. Nu m-a inspirat atât apa curgătoare, cu temperatura ei, reglată parcă de un termostat, ci trunchiul cel mare de copac înțepenit la mijlocul apei. Nicio bălăceală din vreun ocean sau mare n-am ținut-o minte ca pe aceea și plaja de pe trunchi.
Opriți-mă, vă rog!
În ultima noapte m-am rugat să vină o ploaie puternică a doua zi sau orice altceva şi să facă zona de necirculat. După ce am plecat de la centrul de vercetare, am tot sperat că pe drumul șerpuit vor apărea din nou elefanţii.
Vroiam să pierd avionul şi noțiunea oricărui timp, să mai stau acolo o vreme. Maimuţe, elefanţi, pisici, n-au apărut: drum a fost liber ca-n palmă. Am ajuns cu bine şi la aeroportul din Lahad Datu, apoi mai departe în Kota Kinabalu şi peste-o noapte în Kuala Lumpur. Calea îmi era tot mai către sud, peste Marea Java, în Bali, Indonezia.
Nici nu plecasem şi vroiam să mă-ntorc. După atâtea experiențe în Malaezia, aveam deja numele cărţii în cap, dar sigur, nu puteam să o scriu înainte de-a întoarce țara pe dos și-a trece și prin Sarawah, cel de-al doilea stat al Borneo. Trebuie s-ajung neapărat la triburile ce pe vremuri colecţionau capete ale celor învinși în confruntări.
Chemarea fierbe-n mine, la foc mocnit, de doi ani, mai să dea în clocot. Mi-am aplicat un tratament: scriu despre. Așa mai scap de dor și se eliberează din presiune. Sper să fie eficient şi să mă ţină cât să trec iarna cu bine. Cu proviziile de-amintiri și experiențe din cămară, cred că supraviețuiesc pân’ la primăvară.
Iulie 2016
#povestiridinrealitate #poveste #followyourdream
Adauga un comentariu