Recolta de oameni

20.04.2024, Hoi An, Vietnam

Ultima zi în Hoi An. La ora 20.00 voi pleca spre Da Nang și de acolo spre destinația finală, Mang Den.

Dimineața am petrecut-o plimbându-mă în centrul vechi, cu unicul obiectiv de a-i cumpăra vărului meu o brățară. La ora 14.30 rămăsese să trec pe la o cafenea la care fusesem ieri, să îmi iau ”La revedere” de la proprietară.

În final, ziua a arătat după cum veți vedea.

La restaurant

Zilele trecute am intrat la un restaurant care își făcea reclamă că are tradiție în anumite feluri de mâncare hoianeze. Când am văzut prețurile, m-am răzgândit. Eu, care evit să mă apropii prea mult de o tarabă sau magazin ca să nu dau speranțe vânzătorului …. Sigur, mă duc dacă mă interesează, dar nu mă simt confortabil deloc să știu că îi dau o speranță că va câștiga niște bani. Exagerez, dar așa simt. Prin fața magazinului femeii de la care cumpăram apă nu am mai trecut decât o dată de când Linh, gazda mea, mi-a spus că pot cumpăra de la ea la același preț. În singura dată când m-a văzut femeia, m-a întrebat dacă nu mai iau apă de la ea? N-am putut să mai trec pe acolo și să o refuz, am avut alternativă stradală.

Mi-a fost jenă de femeia-chelner care mă însoțise la masă și-mi adusese meniul, dar am plecat. I-am spus că-mi pare rău, mi-a zis că nu e problemă.

Azi, trecând prin fața localului, am găsit-o curățând usturoi. M-a recunoscut și m-a-ntrebat ce mai fac? Ca și când mai stătusem altă dată de vorbă.

S-au făcut zece minute cât am povestit noi de Vietnam, România, despre concediile de odihnă și cât se muncește, despre cum vietnamezii se duc și muncesc afară și se întorc după zece ani și își fac case.

– Same, same, i-am zis, și-n România.

Ne-am despărțit urându-ne toate cele bune, îmbrățișându-ne și făcând o poză. Înainte să plec de lângă ea mi-a luat mâna dreaptă, mi-a strâns-o și scuturat-o ușor și mi-a urat călătorie plăcută. Ca și când până atunci mi-ar fi urat în glumă.

Femeia cu brățări

În piața mare, acoperită, am poposit la taraba unei femei care avea brățări.

Cum era și normal, mi-am cumpărat două perechi de cercei, că prea mă trăgeau de privire, așa cum stăteau atârnați în stânga. I-am luat pentru că din ăștia, de ratan, colorați, nu am. M-am putut apoi concentra pe ce brățară să îi iau vărului. Cu o seară înainte, vorbind cu el, mi-a spus:

– Ia-mi și mie o brățară tradițională de pe unde ești!

A fost nevoie să caut pentru că foarte multe din ce am găsit aici, avem și noi, în Romnia, nu văd de ce i-ar fi amintit de Vietnam.

Când am terminat și cu brățara, care au fost două în final – cică să îi iau ce îmi place mie – vânzătoarea mi-a întins altă brățară. Cadou de la ea.

Că a fost vorba de cercei sau de brățări, la îndoielile și dubiile mele, neadresate ei neapărat, ea dispărea unde probabil avea mai multe și mai aducea. Mi-a scos oglinda, și-a dat cu părerea.

Am făcut poză, nea-m căutat și găsit pe Facebook.

Înainte de plecare, ne-am strâns în brațe ca și când ne-am fi știut știam de cine știe când.

Între timp, am primit mesaj de la Linh:

– Pentru tine ca să ai pe autobuz. Primești?

În fotografie era un ananas și trei pachete mari de napolitane cu caramel sărat. Îmi cumpăram aproape zilnic și mă duceam s-o întreb dacă nu vrea și ea.

– Sigur că primesc.

Cafea și înghețată de casă, din banane

Cu puțin înainte de 14.30, am ajuns la cafenea.

Yuerong mă aștepta.

Ieri, pe drumul către casă, trecusem pe lângă micuța cafenea. Îmi atrăsese atenția cu oferta de ”banana home made ice cream”, dar, după un dialog interior scurt, am decis să merg la destinația deja decisă, cafeneau vecină, ”Fika”. Citisem opinii despre cheesecake-ul ei, așa că venisem să-l savurez.

Dar ieri, iar m-a tras de mânecă înghețata. Eu nu sunt prietenă cu înghețata, mănânc o dată-de două ori pe an.

Am decis să intru. Tânăra m-a întâmpinat toată un zâmbet și o amabilitate. Mi-a adus meniul, fără să îi cer, mi-a dat și parola de wifi.

– Înghețata e de casă?

– Daaaa, eu o fac!

Sincer, m-am ateptat la o înghețată cu aromă de banană. Avea bucăți de banană, nicio aromă care să îți pleznească în gură, semn că era naturală, nucă de cocos și alune deasupra. În Hoi An se folosesc mult alunele la mâncare.

La final i-am spus că mi-a plăcut tare mult și că vreau să îi scriu părerea mea pe o platformă, unde e înregistrată cafeneaua.

Așa am aflat că nu e pe Google Map, că a încercat, dar nu știe cum.

I-am zis că e util pentru că turiștii folosesc mult Google-ul ca să afle ce pot mânca într-o zonă, cum este mâncarea, citesc opiniile altora.

– Știu, dar nu înțeleg de ce nu am reușit și nu mă pricep!

A trebuit să plece să își ia băiețelul de la grădiniță, am stabilit că o aștept. Înainte să iasă pe ușă mi-a adus și un cadou din partea ei: o cutiuță cu panna cotta făcută tot de ea. Pusă într-o pungă mică, separat ambalată o linguriță de bambus cu un șervețel. Bine-nțeles că n-am putut rezista și am dat-o gata până s-a întors.

Am continuat discuția despre harta Google. I-am spus că voi încerca să îi pun eu cafeneaua pe hartă și să îi fac profilul, dar că nu mă pricep și e posibil să nu reușesc. Faptul că am reușit cu Gina’s place, în Laos, nu-mi dădea nicio garanție.

Azi de dimineață i-am trimis ”Yeeee-ul!” pe WhatsApp! Reușisem, așteptam doar să termine Google de verificat.

Îi sărea bucuria din mesaj. Că cum să îmi mulțumească?

– Mi-ai mulțumit ieri, cum m-ai primit, cu cadoul dulce ….

– Vreau să te strâng în brațe, poți să treci azi după 14.00?

Știu că nu e politicos, dar am rugat-o să nu se pregătească cu niciun desert pentru mine, pentru că am acceptat oferta lui Linh de a-mi face banana pancake și nu pot mânca atât. A râs.

Am trecut pe la cafenea, ne-am strâns în brațe, apoi mi-a dat ceva specific hoianez: un fel de biscuiți, dacă am înțeles bine au carne înăuntru, și se servesc la ceai.

Îi pare rău că stau de atâta timp în Hoi An și abia acum ne-am întâlnit, dar speră să ne revedem.

I-am predat locația pe hartă pusă la punct, cu poze, cu opinia mea scrisă, cu telefon, tot ce trebuie, email-ul de business, parolă….

Am mai vorbit puțin, am făcut o poză, ne-am strâns în brațe și despărțit.

Ceai cu lime și lemon grass

La micul restaurant cu autentică atmosferă zen,  am mâncat foarte des în ultima vreme.

Una din fetele care lucrează și mă știe, și-a amintit că aseară îi spusesem că azi plec.

– Ai venit și ai mâncat aici aproape în fiecare zi! mi-a zis.

Adevărul e că au o mâncare extraorinară. Am aflat azi de la Yueron că e renumit localul printre localnici, tocmai datorită mâncării.

După ce am mâncat, drept cadou am primit un ceai diferit de cel din fiecare zi. A fost făcut din lime, lemons grass și iasomie. Bine-nțeles cald, a ținut minte că așa îmi place.

Am făcut poză și ne-am urat toate cele bune.

Acasă am găsit-o pe Linh descusund o bluză. A râs când m-a văzut și i-am povestit.

– Uite, a venit și sora mea să își ia ”La revedere de la tine!”

Mă duc să-mi fac bagajul. Cu astfel de oameni, e aproape imposbil să pleci. De fapt, e imposibil să pleci obișnuit, trebuie să te smulgi!

Am crezut greșit că ziua s-a încheiat aici. Conform planului, mai aveam de “punctat” cu Linh, “banana pancake”.

La revedere!

Șoferul care trebuia să mă ducă la stația de autobuz (altă localitate, când cumperi transportul vin ai te iau de la locația de cazare) a venit la timp. Ne-am precipitat puțin că Linh îmi spusese să nu cobor singură bagăjoiul imens, să îl aștept pe soțul ei. Când l-am văzut pe șofer, m-am dus după bagaj. Linh a venit și m-a ajutat, l-am coborât împreună pe scări.

Mai aveam câteva trepte când un papuc de plastic-gumilastic s-a întors (li se întorcea juma’ de talpă înăuntru, o mai pățisem) și am căzut pe scară. Am fost inspirată și mi-am încordat piciorul îndoit, probabil din instinct, și m-am proptit în el, așa că doar m-am atins la coloană, nu m-am lovit.

M-am ridicat în secunda doi, dar ne-am speriat cu toții. Șoferul a fugit la mașină și a venit cu un ulei, pe care i l-a dat lui Linh. Nu m-a mai lăsat să mă ating de bagaj. Linh m-a uns, în vreo zece minute soluția a început să își facă efectul. Acum, la o ora distanță de la pățanie, nu mai simt nimic.

M-am bucurat că am mai găsit un magnet de frigider cu Sighișoara. Luasem la mine că să dau amintire. I l-am dat lui Linh și i-am spus câteva cuvinte despre localitate și Turnul cu ceas din desen. Mi-a arătat unde l-a pus: lângă cel cu New York, de la sora ei.

Soțul ei nu a venit. Am făcut poze, l-a sunat iar, apoi mi l-a dat la telefon să îmi iau “La revedere” așa. El știe doar câteva cuvinte în engleză. A fost unul din regretele amândurora că nu am putut conversa, în seara de dinainte a pus-o aseară pe Linh să îmi pună.

– Încă cinci minute, am vorbit eu cu șoferul să mai aștepte, vine acum și soțul, mi-a zis Linh. Asta după ce ne luasem deja “La revedere” la telefon.

A apărut în viteză pe bicicletă. M-a strâns în brațe cu putere, m-a lăsat, apoi m-a strâns iar. Când a terminat el, m-am mutat la Linh. Am făcut poze toți trei.

– Mult timp de aici înainte, Maria, am să mă gândesc la tine! O sa îmi lipsești!

– Și voi mie! El cu florile și spălatul curții, tu să strigi să închid ușile seara ”că o să dorm cu țânțarii”.

Nu știu câți “Bye!”, câte pupături cu mâna, câte gesturi cu trimitere la inimă! M-au condus până la mașină. Linh s-au suit pe gard și brusc și-a pus mâna la gură, cum facem când vrem să ne oprim o reacție emoțională puternică. Pupături in aer …. din nou “Bye!”

Sunt în autobuzul limuzină. Așa se numește datorită standardului de confort. La cel mai ieftin, “open bus”, n-am găsit bilet pentru astă seară.

Curat, patul e ca într-un fel de cabină, fiecare e separat printr-o perdea. Condițiile mă fac să mă simt ușor în Star Trek: multe lumini, mufe USB, jaluzea batantă și un sul imens ca o pernă, lung câte patul. E roșu. Nu știu ce să fac cu el, pătură am, dar la cum arată, mă încearcă un mic sentiment de pașă. Bonus, mă lăfăi pe o lungime primitoare staturii mele de 1.68 m, ceea că până acum mai rar, eram forțată să stau cu genunchii flexați. Nu sunt eu înaltă, dar oricum, mai înaltă decât media asiaticilor.

Ah, am uitat să vă spun: când te sui în autobuzele de lungă distanță, in Vietnam, îți dai jos încălțămintea. Șoferul îți dă la intrare o pungă ca să pui încălțările in ea. Dar nu ți-o dă și te lasă să pleci, trebuie să le vâri în ea în fața lui.

Mâne dimineață ajung la destinație. Este atât de nepopulară printre turiști că agentiile de turism din Hoi An nu vând bilete de autobuz. A fost nevoie să întreb mult, până am găsit o agenție.

Am să închei aici, vreau să mă gândesc la Linh și la soțul ei.

E ca atunci când mănânci o mâncare bună și continui să plescăi și înghiți chiar și după ce ai terminat-o. Tot mișcând limba, speri că vei scoate și ultimele urme de gust ascunse prin gură.

Revin mâine cu chipurile recoltei de azi.

#povestiridinrealitate