Mica stradă din Bangkok

Pe strada asta îngustă pe care stau mă simt ca într-un sat, nicidecum în imensul și efervescentul Bangkok.

Deși aproape de un bulevard mare, pe care trece și trenul de viteză la înălțime, și de ieșirea pe o autostradă, ”soi”-ul acesta (soi înseamnă stradă în thailandeză) a rămas discretă.

Apare de după un colț de canal și în trei sute de metri, dispare la o cotitură. Așa, pur și simplu.

Lată de-abia trec de-odată o mașină și un om. Dacă te petreci cu ea în dreptul unei tarabe, lași mașina să treacă și te retragi lângă vânzător. Sau nu neapărat, că aici graba și viteza nu sunt motive de supărare. Scuterele pârâie aproape continuu, dar zgomotul lor e doar o muzică de fond.

Nu spun asta că n-aș avea de ales, când mă enervează ceva, îmi ia timp să-i pledez cauza în fața acceptării, dar aici, așa arată normalitatea. Mai bine spus, sună, iar mie îmi place. Mă face să mă simt în siguranță. Sau a sunat până acum vreo duăzeci de minute, când Bangkokul a tăcut.

S-a-nvolburat Chaopraya, s-a-ntors pe dos și-a năvălit în cer. De acolo aruncă cu stropi, milioane, cusuți unii de alții. Până și scuterele au tăcut. Râul ăsta imens a decis să pună lacăt pe gura orașului.

Am deschis geamurile să simt niște aer mai proaspăt. Întinsă în pat, cu o fereastră în spate, îmi dau seama că sunt două feluri de sunete. Unele tari și dure, când picăturile cad pe asfalt, altele moi și suave, când cad în apa din canal. Mă rezem pe două perne, dar durerea e tot pe umerii ei. Mă rog, nu chiar, aproape, pe linia dintre gât și umeri. Mă simt ca un copac, pe ale cărui două crăci golașe s-a așezat câte o pasăre.

Au rămas de aseară, de la masajul thailandez. Știam că e dur, de asta l-am preferat, spatele meu e foarte încărcat, mai ales în partea superioară. Noduli, ciment, piatră. A fost cumplit! Cumplit!

– Mem, ar iu okey? Cred că m-a întrebat de cel puțin douăzeci de ori terapeutul în prima jumătate de oră deși luptam eroic să nu mă ridic.

După ce i-am răspuns de câteva ori ”ies, ies!” mi-a întins cutia cu șervețele. A mai continuat să mă întrebe, dar era formal. Atâta timp cât poți să plângi, ești bine. Și eu cred că el știa asta.

A scos și-un bici Chaopraya și-a pocnit din el. Da, da, chiar aici, pe strada noastră! N-am văzut, dar cred că toate casele astea mici, lipite una de alta, au sărit la unison!

Bine c-a fost doar o dată! Curios la soi-ul ăsta e că deși îngustă, nu amplifică sunetele. Probabil pentru că nu sunt înalte clădirile și sunetele se pot pierde în eter. Dar mie îmi place să cred că în Thailanda și neființele s-au adaptat ritmului de aici: se fac mici, atât de mici cât să nu zgârie, cum sunt zgomotele de pe strada asta. Doar să știi că există.

Chaopraya e pe drum către albie. Picăturile s-au rărit, mai cad ici și colo. Printre ele, se mai strecoară câte un scuter.

Ceea ce în Europa mi se pare clar, sigur și inflexibil, aici devine relativ, relaxat și lejer. Ai impresia că ești parte dintr-o magie, că totul e posibil, fluid, chiar că obiectele își pot schimba condiția. Abia când ieși pe stradă și vezi clădirile imense, îți dai seama că e doar iluzia ta.

Între timp Chaopraya s-a răzgândit și întors în cer, agitat și nervos. Sunetul face strada să pară plină de mii de case Picăturile sar pe tabla acoperișurilor, acolo alunecă la vale și-apoi sar direct în stradă.

Cel puțin pentru noaptea asta, soi-ul nu va mai aparține locuitorilor, ci lui Chaopraya. Nouă nu ne rămâne decât să așteptăm tăcuți, în case.

Octombrie 2023

#povestiridinrealitate