* Fără să aibă legătură între ele, articolul de față se referă la Ieșirea din labirint sau cum a început drumul către mine. Recomand întâi citirea acestuia.
Abia ce făcusem ochi de dimineață, când am auzit imamul strigând credincioșii la rugăciune. Imediat i-a urmat cântatul unei păsări, hornbill (este ca un strigăt, nicidecum un ciripit), care, probabil, își cheamă perechea.
Sunetul familiar m-a aruncat în urmă cu nouă ani când am trăit pentru prima dată experiența junglei. Spre deosebire de atunci, acum sunt în Kuala Lumpur, capitala Malaeziei. Deși o metropolă, are multă vegetație exotică.
La vremea respectivă, plecasem în Asia ca ”să ies puțin din viața mea”. Așa scriam în articolul ”Ieșirea din labirint sau cum a început drumul către mine”.
Aveam 13 ani de când eram la cârma propriului business în domeniul juridic – lichidări societăți comerciale, un domeniu dur, în general, dar mai ales pentru o femeie. Ridicasem totul singură, prin propriile puteri, de la zero.
În pofida satisfacțiilor profesionale și materiale, ceea ce făceam nu îmi mai plăcea și nici nu vedeam încotro să o iau. Biroul devenise o galeră la care păream condamată să trag, pentru că ….. Punctele de suspensie se pot umple cu diverse motive, de care ne agățăm când ne ascundem temerile, firești de altfel. Eram mai dezorientată și speriată ca niciodată. Așa am ajuns să caut o ieșire de urgență, temporară. Am pus degetul pe hartă în căutarea unei lumi cu soare, dar mai ales diferite de cea cunoscută, care să mă scotă din rutină.
Experiența călătoriei a avut un rezultat neașteptat, în a cărui căutare, fără să știu, plecasem: să aflu cine sunt eu, ce mă reprezintă și îmi place să fac/
După terapia personală și ce am învățat la școala de formare în psihanaliză, am convingerea că sinele autentic al individului este foarte important și are mare legătură cu propria fericire. Nu sunt baliverne inventate de motivaționali (din păcate s-a transformat în produs) dar despre el, cu altă ocazie. Dar eu în căutarea lui eram
Azi dimineață, cântatul păsării, m-a reîntors la vremea călătoriei, a făcut vii senzații și trăiri. Printre ele și durerea despărțirii de Asia de Sud-Est, pe care am simțit-o corporal. A fost ca o dezrădăcinare, dar la vremea respectivă nu mi s-a părut o trăire exagerată. După revenirea în țară, o perioadă am trăit doar cu gândul la a mă întoarce, ca și cum fericirea sau existența însăși ar fi fost condiționate de asta.
Plus sau minus, alb sau negru. Așa am trăit până în urmă cu ceva ani. Trăiri, sentimente fără virgule și nuanțe. Ori, ori!
Privesc pe fereastră la ploaia care nu mă lasă să ies la plimbare și îmi amintesc că plecatul cu durere intensă din locuri dragi, a fost reprezentativ în viața mea. A fost sentimentul care a însoțit fiecare plecare de la Bușteni, apoi primele concedii făcute, când mergeam cu ai mei prin țară. De la niște gazde la care petreceam douătrei zile, dacă mă simțeam bine plecam cu durere. Aveam senzația că ceva se smulge în mine …
Până azi nici nu m-am gândit la lucrurile astea. Am avut nevoie de timp, alte experiențe și de Kuala Lumpur să-mi fie oglindă. Avem nevoie ca oameni și locuri să ne oglindească, doar că atunci când se întâmplă nu prea avem timp să le vedem și observăm! Dar, uite, vine timpul potrivit pentru toate!
Schimbarea
Astăzi, pentru prima dată, am simțit certitudinea că pot pleca de aici ca din oricare alt loc, fără durere și dezrădăcinare. Pot pleca pentru că am învățat să privesc în perspectivă, nuanțat și cu speranță. Și treptat, am învățat și să accept că chiar dacă nu mai revin, locul cu experiențele și oamenii lui, rămâne în mine. În timp toate se transformă, devin sunete, arome, zâmbete din te miri ce sau împunsături plăcute în stomac.
În cele paisprezece ore petrecute ieri în avion, am văzut niște filme, ”David Copperfield” unul dintre ele (după romanul lui Dickens, nu despre viața magicianului). Filmul prezintă viața și evoluția scriitorului de la copilăria amărâtă și plină de mizerie la adultul plin de succes. În final, este o secvență în care adultul David, aflat în biroul său, înainte să se așeze la masa de scris, îl vede pe copilul David, așa cum fusese mic: murdar, trist, amărât. Se duce la el, se apleacă și îi spune zâmbind:
– Să nu-ți fie frică, vei fi bine! Ai să poți să treci peste toate!
Durerea ca sentiment copleșitor, resimțită fizic și constant la plecarea dintr-un loc, are legătura cu niște timpuri foarte crude ale existenței, inaccesibile memoriei conștiente. Trăim experiențe de când ne naștem, dar pe unele le uităm, în special pe cele din primii ani. Ele, însă, nu dispar în neant. rămân în memoria afectivă. Le repetăm peste ani sau ne revin în viață sub diverse reprezentări. Cum de multe ori sunt de neînțeles, ne etichetăm ca ciudați. Dar tot ce e în noi are legătură și vine dintr-un ceva pe care l-am trăit, cunoscut.
Dacă acum simt că pot pleca fără durere, înseamnă că ceva, acolo, s-a vindecat, că golul s-a umplut. Bucuria nu mai depinde de exteriorul concret pentru a continua să existe, experiența în sine rămâne și se transformă.
Uneori, durerea pare singura certitudine care ne ajută în a păstra oameni și experiențe aproape! Fals și neproductiv. Unica certitudine pe care o putem avea este cea a propriei deveniri, în care ne vindecăm și ajutăm să creștem.
Ianuarie 2023
#povestiridinrealitate #poveste #followyourdream
Adauga un comentariu