Ieșirea din labirint sau cum a început drumul către mine

Labirintul

Când eram mică tata mă ajuta să-mi strunesc răbdarea aratându-mi cum se învăţase singur, mai în tinerete, să îşi ţină nervii şi neliniştile în frâu când situaţia chiar nu-i permitea vreo manifestare. Pe o hârtie albă, cu pixul sau cu creionul, desena linii continue, subţiri, şerpuitoare, care, până la urmă, prindeau forma unui labirint.

Nici lipsa de spaţiu pe coala de hârtie (dacă se termina lua alta), nici pasta pixului care se consuma şi nici vârful creionului care se rupea nu-l făceau să se oprească. Era într-un fel de transă, curbă după curbă, stânga-dreapta, mărunt-mărunt … Doar când simţea că starea s-a dus sau că se putea manifesta calm, doar atunci punea punct.

O destinaţie precisă și un traseu incoerent, aşa arăta itinerariul ultimilor mei ani. Un labirint pe care mi l-am desenat singură și în care m-am tot pierdut cautând ieșiri nepotrivite.

Dead ends

După un timp m-am uitat la desen, m-am uitat la mine și m-am întrebat, năucă: “Asta am vrut? Un dead end? Un worst case scenario? Cum am ajuns aici? Ce fac mai departe?” Încercând să scap, am ajuns să desenez un alt labirint, în care sfârșesc captivă ca un fluture în țesătura păianjenului.

Răspunsurile nu le găseşti forţându-ţi şi scremându-ţi fiinţa. Trebuie sa fii lejer şi liber pentru ca ele să ajungă la tine. Conştientă de asta mi-am făcut bagajul şi-am urmat destinaţii după destinaţii. Când te mişti după ce o perioadă în care ai stat nemișcat, într-o singură poziţie, eşti plin de furnicături şi înţepături în mâini și picioare; la început durerea e intensă, apoi din ce in ce mai slabă, până nu mai simţi nimic şi poți să alergi în voie.

Libertatea de mişcare şi decizie au fost marele meu noroc.

Vreau să plec din viața mea

După aproape 13 ani de muncă pe cont propriu, într-un domeniu arid, cel al insolvenței, nefiind copilul vreunui nume care să-mi deschidă uşi, cu lehamitea în gât de toată prostituţia intelectuală şi caracterială la care te obligă sistemul românesc – mai ales dacă vrei să supravieţuieşti pe cont propriu, profund nefericită de starea centrifugală în care eram prinsă (zi de zi învârtită până dincolo de limite), căutam siguranţa şi liniştea unei vieți banale, care să-mi permită un minim control.

Cea mai nefericită povestire de amor pe care o trăisem mă coborâse în tomberonul vieţii, aşa că fusesem servită aproape cu tot ce se găseşte în zona respectivă.

Am decis să plec puţin din viaţa mea, în străinătate. A călători este unul din lucrurile care mă fac fericită şi acesta a fost medicamentul potrivit. La început mi-am ales destinaţii comode și ușor accesibile, prin Europa. Am colindat câte o lună în fiecare. Singură.

O ușă deschisă

Oameni pe care nici nu-i cunoşti îţi pot deschide uşi şi schimba viaţa. Trebuie doar să fii în încăpere şi să vrei să ieşi. Sau să intri. În funcţie de fiecare. Am ratat tura organizată la începutul lui decembrie de Brăduţ Florescu în sudul Thailandei. Locuri neumblate, neturistice, descoperite de el în du-te-vino al lui, dar m-am asigurat că sunt prinsă în cea din februarie.

Din nelinişte în curiozitate, din curiozitate în căutare, unde să mă mai duc şi ce să fac în zonă, m-am năpustit pe capul omului și-am stat acolo până i-am stors un itinerariu. Voiam să răscolesc lumea, să aflu răspunsuri, să-mi găsesc liniştea, independent de vreo prezenţă în viaţa mea.

Brăduţ mi-a arătat ce era în spatele uşii la care mă tot uitam cu ochi tâmpi și pe care n-aveam curajul s-o deschid. Îi eram o străină; nu ne lega nicio amintire comună, nici măcar nu ne cunoscuserăm personal până atunci.

I-am admirat seriozitatea şi implicarea cu care a abordat cererea mea de a-mi trasa nişte direcţii şi de a mă-ndruma. Unde să merg singură, unde să nu merg, mi-a recomandat ghizi pe care el i-a testat personal, mi-a călăuzit experienţele cu deschidere şi bună credinţă.

Aveam deja mai multe certitudini: “Kuala Lumpur va fi baza. Acolo o să zbori de la Bucureşti și de acolo te poţi plimba liniştită în toate direcţiile. Şi, dacă vrei, înainte să înceapă tura din februarie, vii la noi la Khanom şi stai fără să faci nimic, doar te relaxezi.” Mi-a spus că e cazul să șed pur şi simplu locului o perioadă, să mă calmez, pentru că stresul și încordarea răzbăteau și în mesajele pe care i le scriam. În linii mari, itinerariul era gata. Și datele.

Khanom, Thailanda

Bali, Indonezia

17 ianuarie-21 martie.

“Câââââââââât? Două luuuni? Atât de mult?”

Asta a fost reacția majoritară.Să nu ai tu credite de plătit pentru casă, maşina, să nu ai o casă proprietate personală, să iţi pui viata în cui şi să-ţi iei tălpaşiţa pentru două luni, în Romania zilelor noastre e cam de neconceput.

“Și ce o să faci atâta timp printre străini?”

M-am antrenat în gând să nu răspund tendenţios, să nu ţin prelegeri şi teorii, doar să accept că oamenii se vor mira, vor reacţiona şi atât. Să-mi văd de drumul meu.

Părinţii au fost printre cei ale căror reacţii m-au surprins în sensul bun. Pe de o parte, ei ştiu ca nu mă pot opri când mi se pune ceva-n cap, iar pe de alta, erau în cunoştinţă de cauză cu privire la nefericirea şi căutările mele. Colegii la birou au avut un răspuns similar. Am plecat cu sufletul ușurat că nu las în urmă oameni dragi îngrijorați. Restul să spună ce-or vrea.

Nefiind la prima plecare de una singură deja făceam gașcă bună cu mine însămi, inclusiv cu acea parte care bombăne, vorbeşte neîntrebată şi-mi dă nelinişti când mi-e lumea mai dragă. Mă gândeam doar la surprizele ce ar putea veni din Asia, lumea în care ajungeam pentru a doua oară, dar pentru prima dată de capul meu. Mai fusesem la Phuket într-un sejur de zece zile în urmă cu aproape doi ani, cu prietenul.

Ochii închiși, inima largă

Nu mi-am pregătit plecarea cu vreun studiu. Că doar nu sunt tata (o enciclopedie ambulantă) şi nici curiozitatea ştiinţifică nu mă dă afară din casă!

M-am aruncat singură pe “planeta Asia” despre care nici nu îmi creionasem nicio variantă de scenariu. Repere geografice am cules la faţa locului, în funcţie de nevoi. M-am lăsat condusă doar de simţuri şi am explorat exact ce mi-a făcut cu ochiul.

Exceptând tura din Thailanda, deja organizată şi programul stabilit în Borneo-Malaezia, restul nimic nu era bătut în cuie. Nici măcar biletele de avion în regiune. M-am adaptat împrejurărilor şi momentului.

Atât cât am umblat în fiecare din cele patru ţări, că am fost pe o insulă, pe apă, sub apă, în junglă, pe munte sau la hotel, am avut revelaţia unei lumi imense şi foarte diverse, care atunci mi se înfăţişa pentru prima oară în toată splendoarea ei.

Întâmplarea în sine s-a desfaşurat exact cum a recomandat Brăduţ: Kuala Lumpur mi-a fost bază şi un fel de casă din care-am tot plecat și la care m-am tot întors în preumblările celor 2 luni.

Khanom. Părinții mei thailandezi

Primul drum l-am făcut spre Thailanda. Conform “prescripției medicului”, în primele două săptămani m-am relaxat în Khanom, un sat liniştit, neturistic, cu aer de Capăt al Lumii. M-am simțit ca acasă la micul resort înfipt în nisipul plajei, unde “Thai Mama” si “Thai Tata”, proprietarii, m-au adoptat ca pe o fiică. Deşi ne-am înțeles greu, cu puțina lor engleză și cu semnele mele expresive am reușit să împărtăşim gânduri, impresii şi informaţii despre familiile noastre. Am fost de-a casei.

În această perioadă am cunoscut cateva rânduri de români “duși de-acasă”, veniţi în zonă tot ca să vadă Khanomul, pe Brăduţ și pe Elena. Am întâlnit atât de mulţi români faini aici ,câţi nu am cunoscut în cele trei decenii de trăit în Capitală.

Dintre ei m-a impresionat un cuplu de tineri bucureșteni, ambii trecuţi un pic de 30 de ani. Ea-muzeograf, premiată a Academiei Române, angajată a Muzeului Ţăranului Român, implicată în multe proiecte culturale. El-pasionat de fotografie, angajat al unei firme cu sediul în Romană. Îşi programaseră minuţios, cu opt luni în urmă, călătoria în Thailanda și Cambodgia.

Pe plaja resortului din Khanom, Thailanda

Thai mama și thai tata, Khanom, Thailanda

Cu pasiune despre pasiune

Ca să şi-o poată permite cu salariile lor “de intelectuali”, el şi-a vândut bicicleta dragă şi amândoi au făcut economii la sânge (nu fumează, nu beau, nu ies în oraș, stau cu chirie).  Privindu-i, aş fi putut să îmi explic bucuria cu care-şi trăiau concediul, chiar în condiţii materiale aspre, prin ceea ce mie îmi lipsea (cum altă dată aş fi făcut): aceea că ei se au unul pe altul şi că se înţeleg.

Dincolo de toate nemulţumirile lor obiective faţă de hibele sistemului românesc, oamenii aceştia m-au emoţionat profund prin decenţa propriilor trăiri, dar mai ales pentru că şi-au găsit echilibrul în pasiune. Niciunul dintre ei n-ar face altceva decât ce face în prezent. “Asta ne reprezintă.” I-am ascultat argumentându-şi pasiunile cu pasiune. Ei au fost primii din şirul indiciilor către răspunsul căutat.

De la Khanom și de la draga de Thai Mama am plecat pentru două săptămâni prin sudul Thailandei, în compania unor oameni pe care atunci i-am intâlnit prima dată. Diferiţi ca personajele unui film, am făcut o echipă atât de frumoasă că zici că fuseserăm la casting (sau poate că fuseserăm și uitase Brăduț să ne prevină). Am vizitat optsprezece insule, am văzut nu mai știu câte plaje, ne-am bălăcit singuri prin lagune albastre, ne-am fotografiat, am râs, am cântat ca niște vechi și buni prieteni.

În excursia cu Brad

În excursia cu Brad

Borneo. Intens

Apoi back to base, de unde am zburat către Borneo. Cele nouă zile programate au devenit trei săptămâni. Natură sălbatică, junglă, animale, pentru prima dată s-au derulat în faţa ochilor mei episoade live din Animal Planet şi National Geographic. M-am reîntâlnit cu mine însămi şi propria-mi voinţă urcând pe vârful Muntelui Kinabalu. O experienţă care m-a provocat psihic şi fizic în egală măsură, aproape de limită. Borneo fost cea mai intensă parte a călătoriei, o parte de care mi-aş dori să-mi pot agăţa viaţa, cumva, în viitor.

Și iar back to Kuala Lumpur. De acolo am zburat spre Bali şi Singapore.

Ghidul Joe, pasionat de natură și eu la scufundări în Insula Sipadan, Borneo, Malaezia

Râul Kynabatangan, Borneo, Malaezia și Danum Valley, junglă, Borneo, Malaezia

Maimuțe Silver leaf, Borneo, Malaezia

Macaci, Borneo, Malaezia

Maimuța Probosis sau Cu nas lung, Borneo, Malaezia

Bali. Oana

Citisem că Bali abundă de spiritualitate, iar eu am primit porție dublă prin prezența Oanei, “românca din Bali”, recomandată tot de Brăduţ și Elena.

Oana means genul de om care îşi deschide sufletul şi casa necondiţionat. Oferindu-se să mă ajute cu găsirea unei cazări în Ubud, pentru că planurile îi fuseseră încurcate de o persoană neserioasă chiar cu câteva ore înaintea aterizării mele, a rezolvat problema acelei nopţi într-o manieră proprie: m-a cazat în camera ei, în patul ei cu baldachin, ca din povești. Ea și-a improvizat culcuș pe o saltea împrumutată de la vecini.

Oana este … un lider nativ care îţi arată drumuri, îţi deschide uşi, dar rămâne în spatele lor dacă nu îi ceri prezenta. E un OM despre care nu poţi scrie în doar câteva cuvinte, pentru ca te copleşeşte prin însuşi felul ei de a fi: decentă, autentică şi curată, o femeie care nu şi-a pierdut calitatea şi substanţa.

Oana

Templul de apă Bali

Oameni și povești

Deși par ușor de citit (nu la textul de față mă refer), te poți trezi că, în mijlocul distracției, când toata lumea râde cu gura până la urechi, eu îmi las colţurile gurii în jos, din cauză că nu ştiu ce a zis nu ştiu cine. Uneori mă surprind și pe mine.

Mi-am zis să mă “decuplez” puţin, să mă las purtată către oamenii care-mi vor tăia calea. Şi aşa am făcut.

Am povestit mult cu oameni până atunci necunoscuți, cu John, englezul bogat venit la scufundări în Sipadan, al cărui comportament nu trăda nimic din lumea căreia îi aparţinea, cu Helen antropoloaga, care trăind de opt ani în Malaezia şi împrietenindu-se cu o familie de pescari, încerca să îi ajute, cu chelnerii cu care am legat discuţii tonice şi inofensive, cu perechea austro-germană care-a fost de acord să împărțim camera la popasul de noapte spre Muntele Kinabalu.

Cu ghizii, care mi-au fost mai mult parteneri de călătorie decât prestatori de servicii, am împărtăşit experienţe personale, gânduri, bucurii mărunte, neputinţa fizică, nisip şi scoici, surpriza apariţiei în drum a elefanţilor şi a nu ştiu câtor maimuţe, cu neamţul Hans, de profesie contabil, care experimenta şi el pentru prima dată Asia, am împărtășit mirarea și curiozitatea.

Pe toţi cei cu care m-am petrecut i-am pus sub lupa proprie. Ca în clasele primare, mi-am desenat o mulțime aparte unde i-am inclus pe toţi, unul câte unul, încercând mereu să îi înţeleg şi să le aflu un numitor comun.

L-am aflat într-un final. Indiferent de meserie, de motivul prezenţei sale în acel colţ de lume și mai presus de plăcerea de a călători, fiecare şi-a prezentat, într-un fel sau altul, motorul propriei existenţe.

“Mi-a plăcut locul, mi-au plăcut oamenii atât de mult că nu am mai vrut să plec. Câştig mai puţin decât dacă aş fi lucrat nu-ştiu-unde, dar pur şi simplu aici mi-e bine şi nu am să plec în altă parte decât dacă se va schimba ceva în rău”, s-a prezentat James, instructor de diving, un învăţător filipinez care-şi părăsise ţara în urmă cu trei ani.

Joe, unul dintre ghizii din Borneo, lucrează de 17 ani în domeniu: meseria asta e viața lui, lucru care răzbate prin toţi porii. “Va veni şi vremea să mă aşez, lucrez la asta, dar oricât de greu ar fi, aici rămân pentru că am de arătat lumii atâtea bijuterii ale naturii ascunse aici”, mi-a zis.

Provenind dintr-o familie de clasa mijlocie, Helen, antropoloaga, a lăsat comoditatea şi avantajele unei vieţi în Marea Britanie pentru a se implica într-un proiect de conservare a vieții marine. “Părinţii mei sunt supăraţi că nu mai am un job de câteva luni, dar eu ştiu că atâta timp cât sunt aici, lângă apă şi în natură, e imposibil să nu-mi găsesc un nou proiect. Când faci ce-ţi place vezi totul altfel şi nici nu mai disperi să împlineşti nu ştiu ce ambiţii.”

 Ce lipsea?

Am înţeles atunci că lucrurile stau cumva astfel: nu lipsa unui el constant este sursa neîmplinirii, ci abaterea de la pasiune, de la bucuria crudă a vieții, pierderea într-o existenţă aproape paralelă cu mine insămi.

Dincolo de împlinirea firească la care ajungem trăind o viaţă în doi, avem nevoie să ne afirmăm individualitatea şi spiritul. Şi asta nu este posibil decât urmărind ceea ce ne ține vii, nordul esenței noastre de oameni.

Acum, după atâtea experienţe şi căutări, ştiu că orice deviere de la natura personală nu poate avea decât un singur rezultat: neîmplinirea. Cândva, demult, am dat plăcerea scrisului pe siguranţa materială. M-am dezis fără regret de pornirile artistice ca şi când nu-mi aparţinuseră şi nu-mi dăduseră satisfacţii. M-am trădat, acum îmi cer iertare și încerc să intru iarăși în grațiile cuvintelor.

Cu toată îndârjirea de a ajunge acolo unde îmi propusesem am uitat de mine. Am mers împotriva propriului instinct, am înaintat toți acești ani în direcția greșită și cu frâna de mână trasă.  Acum am realizat că o investiţie, oricât de mare ar fi ea, dacă nu serveşte realizării visului e o tristă irosire.

Bali

Aprilie 2014

#povestiridinrealitate #poveste #followyourdream #povestiridinasia