De Anul Nou în Hanoi

Ultima zi a lui 2023, Hanoi, Vietnam

Abia trecuse de opt seara când, pe străzile înguste, din centrul vechi al Hanoiului, curgeau râuri de scutere și mașini. Lent și sacadat. Străzile și intersecțiile păreau tricotaje de motoare și turiști.

Fiecare avea un ”undeva” de ajuns și asta cât mai curând! Polițistul plasat în mijlocul micii intersecții, era depășit de situație. Fluiera, ridica bastonul verde, nimeni nu îl băga în seamă, doar în ocoleau. Părea pierdut printre curenții în mișcare, nicidecum un agent de ordine.

Am aflat că destinația tuturor era Piața Trang Tien. Aici se organiza petrecerea publică de Anul Nou. O piață cât Piața Kogălniceau din București, paote puțin mai mare.

Oricât ai sfida legile fizicii, era imposibil să îi cuprindă pe toți. Dar ei se duceau. Se știe doar, pentru vietnamezii nu există imposibil.

Câteva ore mai târziu am văzut poze din piață și străzile adiacente. O masă de puncte colorate, lipite unele de altele. – Nu e voie cu artificii în oraș! mi-a spus Stefan, un român recent mutat în oraș. E suficientă o scânteie și arde tot centrul vechi al Hanoiului! Aruncă artificii din mijlocul lacului, dar acum nu e cine știe ce! Serios o să fie de Anul Nou Vietnamez, pe 10 februarie!

Little Tipsy este barul lui Ștefan. Am rămas acolo, deși pentru o astfel de noapte nici el nu era prea încăpător.

Se anunțau și alți români, eram curioasă să îi descos.

– Văd că nu-ți mai e jenă ca altă dată! Când cineva îți trezește interesul, nu doar te bagi în vorbă, ai și întrebări!

– Da, așa e! Aproape toată viața am trăit ca o broască țestoasă: când se apropia cineva, băgam capul în carapace.

Ăsta a fost și paradoxul: o femeie sigură pe ea, organizam firme, pledam în instanță, aveam contact cu sute de oameni cărora le decideam viața profesională și mersul firmei. Inițiativa deschiderii ușilor am avut-o doar pentru a mă prezenta ca să am clienți. La tribunal, secția insolvențe, unde ani mulți a venit același grup constant de oameni, nu am avut niciodată inițiativa primului pas. Și când spun asta, mă refer la cei cu care mă știam din vedere de ceva timp; eram părți în dosare sau ne salutam zilnic.

Toți cei pe care îi cunosc de atunci, au făcut ei primii pasul către mine. Eu stăteam pe o bancă așteptându-mi rândul să merg la bară, în fața judecătorului.

Așa a fost nouă ani de zile, cât am mers la tribunal. Viață privată nu prea am avut. Prieteniile erau pe degete, cele din facultate.

La tejgheaua de la bar am fost flancată de doi Alex. Le-am spus în glumă că văd dublu. La propriu. La figurat nu mai pot, s-a schimbat ceva în interior de când mi-am rezolvat treburile cu alcoolul (asta nu le-am spus).

Suntem prieteni (n.a. eu și alcoolul), ne vizităm, dar nu prea mai avem ce să ne spunem. Cel puțin nu ca altă dată, când el îmi dădea siguranța că pot vorbi cu oameni și fără să mă fac de râs sau fără ca intimitatea unei discuții, fie ea banale, să mă înghită ori rănească.

Șampania pe care mi-a pus-o Ștefan am pupat-o. Când s-a apropiat miezul nopții, l-am rugat pe Chris, barmanul, să îmi facă o ”agua de Valencia” (apă de Valencia) marca Hanoi.

Originalul e un cocktail tipic valencian: suc natural de portocale, șampanie, vodcă și gin, care se servește într-un pahar larg, cu gura mare. Agua mea avea suc de portocale și șampania rămasă.

După șase ani de Anglia, Alexul din stânga, a câștigat o bursă la Facultatea Britanică din Hanoi (sper că am reținut bine). Acum locuiește într-un studio dintr-o zonă rezidențială din oraș, pentru care plătește 250 usd/lună. Etajul 28. Panoramă de vis, apartamentul în bloc nou, modern. Nu e prima dată în Hanoi, i-a plăcut Vietnamul și de asta a și vrut să vină. Cu bursa pe care o are, aici poate învăța liniștit și nu mai trebuie să muncească așa cum făcea în Anglia ca să se întrețină. Provine dintr-o familie săracă și trăiește din munca lui. A scris și o carte despre rolul și efectul placebo în viața de zi cu zi. Are o filozofie întreagă, despre cum avem nevoie de motivație și ”ajutor” ca să realizăm ceva. Acum lucrează la a doua carte.

Celălalt Alex, din dreapta, s-a mutat din Brașov, cu soția lui vietnameză și cei doi copii mici, în urmă cu un an.

– Am decis să ne mutăm pentru că cel mic are o formă de autism și în Brașov era foarte greu, își începe povestea. Nu aveam grădiniță și centru de terapie în același loc, pentru ambele (grădiniță Montesori) plăteam 3000 lei lună, aici le avem pe ambele în același loc, plus terapia pe care o face e la alt nivel! Plătim 1600 lei pentru ambele. Nu mai spun de spitale …. Aici nu există asigurare de sănătate de stat ca la noi, totul se plătește și am zis să mergem la privat. Soția a născut la Regina Maria în Brașov, atunci am fost mulțumiți de servicii că nu știam altceva, dar ce avem la spitalul privat de aici nu ne vine să credem! Ce să mai zic unde stăm, într-un carter rezidențial, nou, cu multă natură …

– Ai fost tratată urât sau rău de cineva când ai fost în România, am întrebat-o pe soția lui?

În Brașov nu s-a simțit tratată ciudat, dar în Focșani, de unde e Alex, da, a avut parte. Așa e peste tot în lume, în localitățile mai mici. Când mi-a povestit Alex câte acte suplimentare li s-au cerut când și-a soția depus dosarul de rezidență și cum apoi, la vamă fiind, deși avea rezidența, vameșii petreceau mai mult timp cu pașaportul ei în față decât cu al altora nerezidenți, măsurându-i repetitiv din priviri pe amândoi, mi-am amintit brusc de relatările recente ale unui român vedetă, făcute într-un video.

Plecat cu familia într-o țară din Europa, povestea tratamentul vameșilor austrieci: în timp ce pe turiștii altor țări îi lăsau să treacă doar cu pașaportul, fără să le ceară alte acte, iar la final le ura ”Crăciun fericit!”, lor le-au cerut acte pe lângă pașapoarte, i-au măsurat cu privirea și când le-au permis să plece, nu le-au zis nimic.

Lumea e rotundă, viața la fel, facem ce nu ne place să ni se facă într-un paradoxal mers al lucrurilor.

Alex resimte diferența vieții față de România, nu au prieteni, dar aici au oportunități mai bune pentru ei, ca familie, dar și ca indivizi.

Cu Fahad am ajuns să stau de vorbă …. că se așezase pe scaunul ”meu”. Mamă turcoaică, tată …. n-am auzit din cauza gălăgiei. Conversația a curs, ne-am pierdut în detalii despre Iran, mâncare și moschei, despre splendorile neturistice ale Vietnamului, despre Laos, de cât de nealterat și ”crud” e, despre stilul de viață asiatic comparativ cu cel vestic, despre cât de mare e lumea asta și cum nu ne-ajunge o viață să o vedem.

– O să râzi, dar sincer nu îmi doresc să văd toată lumea și nici cât mai mult! Îmi place să simt locurile în care ajung, să stau o vreme acolo …. în unele merg și de mai multe ori. Vreau să trăiesc experiențe, nu să bifez destinații. Înțelegi ce zic?

Happy New Year, Happy New Year ….. ABBA … de fiecare dată când o aud mă gândesc la tata. El mi-a ”introdus” Abba și Boney M. Avea un magnetofon mic, pe care-l ținea într-o husă textilă roșu cu negru. Când îl scotea din ea, mă cuprindea o plăcere. Pe el se învârteau două benzi și din ele ieșea fericirea mea.

Așa credeam eu, că sunt fericită datorită celor de la Abba, care erau veseli și fericiți. Când ascultam Boney M îmi venea să fac continuu pozne, nu știu de ce. Deși Abba sună la fel de fericiți, acum, când îi ascult, simt tristețea încolțind în stomac. Tata nu mai e, a murit pe nașteptate, în urma unui cancer pe care nu îl anunțaseră nici analizele de sânge făcute regulat.

Dacă în timpul ăsta se mai nimeresc în preajmă și cupluri care se pupă ….

– Maria, ești bine??

– Da, da, sunt bine.

– Hold on, îmi spun! Just, hold on! And enjoy life as much as you can!!

– I do really enjoy it ….. but

– Ai încredere! Ai încredere!

Am părăsit barul cu destinația altuia, știut de primul Alex.

Haosul străzii m-a răpit fără urmă de îndoială. Șiroaie de oameni mergeau în toate direcțiile, gunoiul se strângea în pungi și grămezi, oameni mâncau la terasele pitice de pe trotuare – erau atât de liniștiți că parcă erau în altă realitate, multe obloane metalice trase, ici-colo lampioane colorate aprinse.

Pe un trotuar liber, la trei mese, câțiva adolescenți pictau capete sau mici statuete din gips. Am aflat că e tradiție în Vietnam.

Toată atmosfera mi-a trezit brusc bucurie. Pur și simplu am simțit cât de bine îmi pare că sunt acolo.

Am colindat străzile câteva minute, fără alt scop decât de-a privi. Nimic din clasicele scene alcoolizate de revelion. Nu se țipa, n-am auzit și văzut isterii. Cumva, viața și obiceiurile locului te fac să te adaptezi și tu, ca turist.

Vietnamezii beau mult, dar ceva în felul în care o fac e diferit de al nostru. Poate diferența stă în timiditatea care nu îi lasă să se descătușeze oricum, aceeași care le oprește și pe fete să se îmbrace provocator….

– Cum se vede ’24? am citit întrebarea prietenului în timp ce-mi savuram starea.

– Cu îngrijorare, i-am răspuns fără să gândesc. M-am mirat și eu de răspuns.

– Dintre toate emoțiile și sentimentele, tu ai ales îngrijorarea. Ce te preocupă?

– Habar n –am! Nimic important … sau clar … nu știu …. am ridicat din umeri.

– O fi obișnuința de o viață să trăiești în conflict, tensiune … Chiar și după ce renunți la ea mai rămân urme …. ca niște reflexe…. Ți-e bine, ai liniște în tine și în jur, dar tu găsești o bucată de cretă și scrijelești tabla cu ea.

– Să știi că ăsta e unul din motivele pentru care sunt fericită că Tu și Eu ne-am întâlnit: spui lucrurilor pe nume, dar fără să mă rănești!

– Păi, cum, altfel? Nu suntem noi cele mai bune prietene?

#povestiridinrealitate