Mă plimbam cu oâGabi în parc. E cehoaica pe care am cunoscut-o cât am stat în Suedia. Cum nu ne mai văzuserăm de mult, povesteam și ne întrerupeam reciproc cu tot felul de înrebări. La un moment dat, mi-a spus că un grup de prieteni vin să o viziteze și că vrea să îi povestesc despre programul meu în Laos, vor să viziteze țara.
I-am spus că acum nu mai pot organiza excursia, am un program fix, zilnic, îl întrerup doar pentru vacanțele obișnuite.
În secunda următoare eram în avion, apoi brusc, în curtea unei familii la care stătusem în Laos. Prietena se pierduse ….
Eram în curtea unei case, pământul era brun-roșcat, bătătorit.
Pe gazde le-am întâlnit în casă, un cuplu, ușor trecut de 6o de ani. Ea era îmbrăcată într-o fustă și o bluză cum sunt la noi la Maramures, dar culori închise, parcă negre, pe cap avea o basma tot de culoare închisă și cu flori discrete. Soțul a apărut în trecere, sprijinindu-se într-un baston, aproape târșâindu-și picioarele.
Nu ne-am îmbrățișat, dar cei doi s-au bucurat să mă vadă.
– Doar știi că ești oricând binevenită la noi!
Între timp a apărut și fiul care era înalt și foarte slab. Am plecat împreună să povestim și, în camera în care am mers, dintr-o dată el a coborât așa înalt cum era de pe dulap, pe care stătuse în picioare. Pe cap avea un prosop dat după urechi, care îi atîrna ca la faraoni. Am stat pe pat și am povestit despre ce se mai întâmplase pe insulă.
La un moment dat, mi-am dat seama brusc că nu mai sunt în Uniunea Europeană și că nu am pasaportul la mine și că fără el nu pot să scot nici bani de la bancomat. Băiatul mi-a zis să stau liniștită, să-i sun pe părinți și mi-l trimit.
– Dar durează trei săptămâni! iar în timpul ăsta nu pot să mă mișc fără el!
Spunându-i asta, am realizat că nu aveam nici lucrurile mele: calculator, caietele pe care notez, cărțile …. dar m-a cuprins o stare de bine!
Am simțit că sunt acasă și că, în sfârșit, eram unde îmi doream să fiu, fără să fac vreun efort. Cât de ușor a fost totul, m-am gândit.
Înapoi la realitate
Bucuria și mulțumirea care îmi acaparaseră ființa, au rămas cu mine și când am realizat că totul fusese un vis.
M-a cuprins brusc o stare de dor, că-mi venea să o rup la fugă!
M-am liniștit, nu pentru că distanța e prea mare, ci pentru că am decis o vreme să fiu aici, în Spania. Valencia e celălalt acasă, de care mi-a fost dor. Totodată, am vrut și să petrec mai mult timp aici, ca să simt diferența, contrastele dintre cele două lumi.
Pe bicicletă, către cea mai bună prietenă – asocierea gândurilor nu a fost întâmplătoare pentru că Asia de SE a fost primul lucru comun care ne-a apropiat – m-am întrebat ce aș face dacă lucrurile s-ar schimba de așa natură și n-aș avea posiibilitatea deschisă de a fi o vreme în Asia de SE și alta în Europa? Dacă ar trebui să aleg locul în care trăiesc și din care să nu mă pot mișca. Răspunsul mi-a venit instant:
– Asia, normal, m-aș duce să mă re-ntregesc!
Exact așa mi-am răspuns.
Energia de a crea pe care o am acolo, nu am avut-o niciunde. De fapt, am mai trăit-o în adolescență, când am început să scriu.
O efervescență punea stăpânire pe mine și nu mă mai puteam opri. Eram în ”balcon”, așa îi spuneam încăperii în care ne petreceam zilele de vară cu Mamaie, o cameră cu trei pereți de geamuri, care dădea către stradă, pădure și munte. La masa cea mare de lemn de brad, scrijelită de generații care stătuseră la ea, scoteam un caiet din unul din sertare și mă puneam pe scris.
Într-o zi, am fost atât de scufundată în a scrie, că nu am realizat că se înnoptase. M-a trezit Mamaie care, după ce mă căutase prin casă și curte, ajunsese în balcon. M-a și speriat vocea ei:
– Da’, ce faci aici, pe-ntuneric, că nu se mai vede aproape nimic?
Am ridicat capul și i-am răspuns firesc:
– Ce să fac, scriu?!
Sunt atât de vii acele momente!
Regăsire
La partea asta din mine am renunțat la un moment dat pentru că mi se părea neserioasă, puerilă. Am considerat eu că trebuia să fac ceva demn de apreciere în societate.
Apoi, peste ani, când „am ieșit din viața mea” și am plecat prima dată în Asia de SE, disperată că nu mă mai regăseam în profesie și meserie, pe o plajă în Thailanda, la o masă de lemn rudimentară, am scris până a căzut amurgul. Când am realizat că nu mai pot scrie, brusc, Mamaie, mi-a apărut în ușa balconului. Bucuria aceea de ”aha” m-a invadat instant. Am înțeles că ăla era drumul meu.
De atunci au trecut unsprezece ani în care mi-am schimbat viața în direcția dorită. Fiecare revenire în Asia a mai adus un „aha”, dar niciodată n-a fost suficient sau convingător pentru mine.
Până anul trecut, 2024, când, în sfârșit am putut să văd elefantul din mijlocul camerei.
Iar, voi, cei care mă urmăriți pe Facebook și interacționați, mi-ați fost oglindă. Încă nu realizasem că „sunt de acolo”, când am citit comentariile făcute unei poze în care eram cu două vietnameze:
– Maria, tu semeni cu ele, ești fix de acolo! Se vede pe fața ta!
Am negat și am râs, exagerați, mi-am spus! Dar acela a fost primul pas spre acceptare.
Ce și cum mă simt acolo, încă nu pot pune în cuvinte, dar știu că sunt în cea mai completă și fericită variantă a mea.
Culmea, tot acolo s-a întâmplat să am și primii mei pacienți. Mă preocup de ani să îmi croiesc un drum în noua meserie și e greu. Pentru ca lumea să te aleagă pe tine în defavoarea altora, e nevoie să inspiri încredere, iar asta înseamnă timp, consistență și autenticitate.
Sigur, rezultatul e urmarea eforturilor și a muncii susținute, de zi cu zi din ultimii ani. Faptul că eram în Asia a fost doar o plăcută coincidență. Eu am interpretat-o ca pe o confirmare a faptului că acolo îmi pot continua viața ca și aici (lucrez online).
Cum am să fac fiind acolo, era una din temerile și teoriile anti pe care mi le creasem.
Mai mult, pe durata celor șase luni, în diferite momente de relaxare, am intrat în vorbă, întâmplător, cu patru persoane. De la schimbul de informații generale despre fiecare, discuția a curs într-un minut înspre viața celuilalt. Și asta fără ca eu să pun o întrebare specifică, nici nu m-aș fi putut gândi.
Fiecare dintre ei și-a descărcat pur și simplul sufletul și întâlnirile s-au transformat în ședințe de consiliere psihoterapeutică. Mulțumirile exprese și ce se citea pe chipul lor, mi-a spus că am făcut bine ce am făcut, chiar dacă vorbisem în engleză. Vorbesc engleza destul de simplu …
O persoană pe care am admirat-o enorm cu ani mulți în urmă, când făcea emisiuni tv de călătorii, mi-a scris în privat când eram în Asia și m-a felicitat pentru cum prezint.
Nu vorbisem niciodată până atunci, nu ne cunoscusem, nu interacționasem. Când am citit mesajul, instant am fost în liftul spre al nouălea cer. Interacțiunea a fost scurtă, la obiect, ceea ce a făcut-o și mai valoroasă.
Nu pot da numele persoanei pentru că nu i-am cerut acceptul, mi-a venit să o menționez acum, scriind, și oricum nu este relevant decât pentru mine.
Imediat după începutul acestui an, mi-a trimis un mesaj de felicitare. Ceea ce iarăși m-a bucurat enorm.
De data asta am și vorbit puțin. La un moment dat, mi-a spus:
– Ai alt ton la scris când scrii de acolo! Nu știu dacă are sens ce spun!
„Are, are!” i-am răspuns, deja când sunt în aeroport în Istanbul pentru escală, caut priza ca să conectez calculatorul să continui să scriu.
Îmi este evident că lumea căreia îi aparțin e acolo.
Poate contrastul pe care am vrut să îl simt nu e între cele două lumi în sensul de cultură, ci între cele interioare, cine sunt eu aici și acolo.
Se spune că scrisul este terapie. Și devine una atât de plăcută când te cunoști și o faci fără temerea a ce va ieși din tine. Doar te lași să fii, dusă de ”peniță”.
Întâi am negat – ”eu in Asia nu pot trăi” – apoi am hrănit teorii care să mă susțină – făceam tot felul de paralele în capul meu între ce trăiesc aici și acolo, cum nu am să am prieteni, iar pe cei de aici am să îi pierd, și cum prietenii nu mi-i făcusem eu, ci altcineva și n-aș fi fost capabilă să îmi fac alții și uitând cât de deschisă am fost acolo, câți oameni am cunoscut.
Mi-a fost imposibil să recunosc starea de bine pentru o lume pe care nu o cunosc! Imposibil e echivalent cu jenă. M-am simțit cumplit de diferită de ceilalți, iar asta, pentru mine, nu era un semn bun!
De-a lungul vieții, nu mi s-a predat libertatea de a mă descoperi și-a mă simți bine cu felul meu de-a fi, din contră, mi s-a spus constant că nu e bine ce și cum fac, că e nevoie să fac diferit, că ”trebuie”.
M-am dus și m-am întors, am făcut slalom printre frământări și povești, până am fost pregătită să văd realitatea: acolo eu sunt întregită.
Când am putut să accept a fost momentul în care nu mi-am mai fabricat motive pro sau contra. Pentru că lucrurile nu mai sunt despre aici sau acolo, bun sau rău, sunt despre cine sunt eu și a mă accepta așa cum sunt.
În ultima lună, aproape zilnic adorm cu imagini din Asia, noroc cu telefonul care-mi pregătește amintiri pe zile.
În pauzele de muncă și școală, diverse momente din realitate îmi trezesc pofta de scris … sunt câteva secunde când ideile se înșiră ca mărgelele pe ață puse de o mână invizibilă … până la un moment dat, când apare blocajul. Prefer să amân.
Și am tot făcut-o până azi dimineață, când n-am mai putut, pentru că îmi e dor. Îmi e dor de starea aceea de libertate, în care emoțiile nu mă invadează, ci vin firești, le pun în cuvinte. Acolo viața îmi pare curgere.
Acesta e jurnalul meu de stare, actualizat. Sunt bine, mă bucur de viață, muncesc mult, am satisfacții, dar aștept cu dor ziua în care am să simt iar că sunt acasă.
#povestiridinrealitate
Adauga un comentariu