După un an și jumătate de tăcere, într-o sâmbătă după-amiază, telefonul a sunat. Acel număr, pe care îl ștersesem din contacte și pe care nu îl așteptasem să revină.
M-am speriat! Nu pentru că realizasem cine e, ci pentru că urmăream concentrată un video.
Cum era doar un număr, am crezut că e cineva de la o companie de electricitate sau telefonie. De câteva luni mă sună aproape zilnic, ca să-mi facă ”o ofertă mai bună”. Mulți agenți rămân fără replică – sigur, doar pentru puține secunde – când le spun că am exact ce-mi trebuie. După mica pauză o iau iar la galop: că să-mi prezinte oferta, că de unde știu că a lor nu e mai bună dacă nu o aud?
– Pentru că sunt mulțumită cu ce am, e exact ce am nevoie!
Și le închid telefonul apoi blochez numărul.
Cred că pentru unii, mai ales pentru un agent de vânzări, e greu de înțeles să nu vrei mai mult!
Câteva secunde am crezut că e un astfel de număr. Am vrut să răspund ca să am ce bloca, dar într-o fracțiune am realizat că numărul mi-e cunoscut. Și, deși n-am făcut gestul de respingere, pe ecran mi-a apărut ”llamada perdida” (apel pierdut).
Un veritabil act ratat cum se numește în psihanaliză. Sunt greșelile de vorbire, omiterile, orice erori care par a sări din noi fără preaviz, ca să ne pună într-o situație neplăcută. De fapt, ele sunt adevărurile situației mânate la suprafață de intenția noastră autentică, mai mult sau mai puțin conștientă.
Doar că intenția mea nu a fost inconștientă. Nu așteptasem deloc telefonul și nu voiam să răspund. Am fost doar surprinsă.
Dar e adevărat că in tot acest timp m-am gândit mult, foarte mult la cum a fost.
Peste puține ore urma să mă văd pentru prima oară cu un el și-o ea. Sunt din Cluj și au venit de ziua ei într-o minivacanță în Valencia.
Ea m-a simțit aproape când a citit cartea ”Frământările unui pisoi salvat”, mi-a scris atunci în privat. Nu am avut niciodată destăinuiri personale, doar schimburi de poze cu pisici și câteva detalii despre ele. Si asta cam de trei-patru ori pe an.
Până aveam să plec, mi-am zis să mai lucrez ceva. Am încercat, dar n-a fost chip. Nu se mai legau idei, parcă le luase cineva captive. Treptat, o agitație m-a luat în gazdă. Balconul meu lung pe care ieșeam în fiecare zi să lucrez, îmi părea acum un peron de gară.
– Ce ai? Ce e cu tine?
Pedalam pe Calle Colon, către Hard Rock Cafe, locul de-ntâlnire, când mi-au dat lacrimile.
– Spune-mi ce simți? Vreau să știu!
De ceva ani, vorbesc cu mine. La bine și la greu, dar mai ales la greu. Îmi sunt o mamă blândă și înțeleaptă, care vrea să înțeleagă ca să poată fi de ajutor.
– Îmi e teamă! Teamă că nu voi ieși din ciclul relatiilor inchisoare si că nu voi avea o relație sănătoasă!
Calle Colon e în linie dreaptă. Semafoarele parcă s-au făcut toate verzi ca să-mi deschidă calea și să n-am decât grija gândurilor.
Înainte ca primele lacrimi să iasă, am închis ochii să le blochez.
– Rimel, fond de ten, o să ajungi mâzgălită la destinație. Kabuki!
Le-am înghițit pe toate.
Cei doi, un cuplu de seama mea. De la ce comandăm am alunecat imediat în subiecte de-ale vârstei, care, din etichetă nu se discută atât de repede. Nouă ne-a venit firesc.
Am vorbit ca și când nu ne văzusem de câteva zile și eram toți prieteni de-o viață. Dar fără efuziuni și declarații, liniștit, natural.
Din când în când ne mai întrerupea chelnerița care aducea comenzile. Mica masă s-a acoperit cu farfuriile bogate a doar trei feluri. Jumătate din mâncare a rămas. Vorba, oboseala și căldura ne-au ținut pofta sub lacăt.
Ne-am despărțit după două rânduri de îmbrățișări și asigurarea că am camera mea la Cluj.
Întuneric și răcoare, aveam nevoie de timp și aer, am pornit pe jos către casă.
– Ce faini sunt! Se vede că au o relație sănătoasă!
Îți dai seama după cum vorbesc, după cum povestesc amintirile, după cum își lasă loc unul altuia să vorbească …. sunt detalii.
Mi-a mers la inimă întâlnirea. Unele lucruri sunt date să se-ntâmple când trebuie. N-a fost anul trecut când a vrut ea și eu am contramandat, a fost să fie acum, pe nepregătite, dar exact în ziua în care aveam nevoie.
Calle Colon e luminată noaptea, dar lumina intensă a unui magazin mi-a atras privirea. Era de bijuterii. De câte ori trec pe lângă unul îmi amintesc cum mi-am pierdut cercelul din perechea cumpărată din Vietnam, ani în urmă. Cârpă și metal ieftin, un verde închis … ce țineam la ei!
A rāmas pe cine știe ce trotuar din Bellagio, Italia, o mārturie a desperechii ce eram. Prima excursie împreună s-a transformat într-un coșmar, în doar câteva ore de la sosire. Curând aveam să aflu că nu fusese doar “o întâmplare”, ci comportament obișnuit.
Când am făcut cursurile de psihiatrie și psihodiagnostic, nu m-am gândit nicio secundă că voi trăi ceva din ce citesc!
Viaţa mi-a arătat că cineva poate avea toate trăsăturile pe care ți le dorești, să fie așa cum vrei și, cu toate astea, lucrurile să nu iasă bine. Din contră! Și asta în pofida unor trăsături deosebite!
Cu aceasta experiență, am luat o mare lecție: important nu e ca celălalt să bifeze lista și nici să corespundă așteptărilor, ci cum te face să te simți!
Tare rău mi-a părut după acel cercel. Era unicat, îl luasem dintr-un magazin mic din Hoi An.
În compensarea pierderii mele si a vinovăției lui, la timp după, mi-a spus că vrea să-mi cumpere o pereche de cercei de firmă.
– Ce zici, accepți?
Am refuzat.
Magazinul a rămas în urmă. Eram fără bicicletă, dar aerul care adia îmi dădea senzația că sunt mai ușoară.
Cei câțiva oameni ai străzii din corturile îngrămădite în fața unei clădiri de birouri, mi-au amintit de mâncarea lăsată pe masă. Și eu și ei ducem lipsă de hrană, doar că e diferită.
La prima stație de biciclete am decis să iau una și să-mi scurtez drumul către casă. Nu mai aveam la ce reflecta, vedeam clar și eram din nou liniștită.
– Mâncarea care a rămas, ca și cei doi, sunt un simbol al relațiilor sănătoase! Undeva, ”la o masă”, ai să primești hrana asta! Ai incredere, mai există!
* Fotografia articolului îmi aparține și este făcută pe Calle Colon, Valencia
#povestiridinrealitate
Adauga un comentariu