La vestea plecării în țări îndepărtate, reacțiile au fost din două registre: ”Vaaaai, ce curajoasă ești să pleci așa departe, singură!” și ”Doamne, ferește, atâta timp!! Păi, și ce-o să faci?”
Anul acesta s-au împlinit nouă ani de când am fost prima dată în Asia de S-E. În urma acelei experiențe, am făcut niște schimbări importante în viață. Treceam printr-o perioadă dificilă, nu știam încotro să o iau și nu vedeam nicio ieșire. Eram tristă, speriată și deznădăjduită. Am simțit fizic că vreau ”să ies puțin din viața mea”. Așa mi-a venit ideea unor locuri complet diferite de cotidianul, dar și cu soare și căldură. Habar n-aveam că imit ”Eat, pray, love”, nici măcar nu citisem cartea, dar mi-au spus oameni cu care am stat de vorbă.
Tot ce am trăit atunci, fără să știu, m-a readus la mine, cea care eram )și sunt eu cu adevărat), dar de care uitasem. Dacă am să vă spun că atunci mi-am întâlnit Sinele Autentic, o să spuneți că iar încep cu motivaționalele. Deloc!
Am aflat la școala de psihanaliză că Sinele Autentic este chiar un concept în domeniu. El reprezintă partea noastră autentică, cea cu care ne naștem și de care, din diverse motive, foarte mulți ne depărtăm treptat-treptat. Ajungem să ne punem întrebări despre ce se întîmplă cu noi, ce vrem, abia când suntem blocați de vreo boală, epuizare în muncă sau când realizăm că, deși avem, facem, tot nu suntem mulțumiți de noi și de propria viață!
Decizia majoră de atunci a fost renunțarea la cariera de lichidator judiciar clădită în 15 ani, singură, de la zero. O meserie bănoasă, care asigura un statut social și un anume grad de putere. Aparența era foarte luminoască, doar că în spatele ei, eu abia mai respiram. Odată schimbat macazul profesional, universul meu nu a devenit roz și nici nu a plouat cu unicorni. Cât despre Sinele meu Autentic nu mi s-a revelat într-o zi în oglindă și de atunci trăim fericiți.
Schimbările nu s-au produs brusc, nicidecum! Experimentând am constatat că ceea ce visam eu să fac era iluzoriu. Dar, în pofida ceții care se lăsase peste viața mea – de la un program bine cunoscut și venituri în creștere ajunsesem doar la necunoscute – am continut să caut. Am ajuns nici să nu știu ce, am pierdut busola, terapeuta mea a ținut permanent steagul sus:
– Maria, ai încredere, vei ieși la liman!
Dar a fost greu! Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât mai mult timp ne ia să ne regăsim și recompunem! Am înaintat. Pe bâjbâite, cu plâns, dar nu m-am oprit din căutat. Singura certitudine era că nu mai trăiam răul de dinainte.
Habar n-aveam că voi ajunge la psihologie și că experiența mea personală, tot ce m-a durut și afectat mai mult, vor deveni ghid și sprijin pentru alții. Habar n-aveam că odată ajunsă la mine, am să descopăr că scrisul îmi curge în vene și că n-am să mă mai jenez să scriu, despre orice și așa cum îmi vine. Da, am pendulat mult timp între jenă și rușine, că cine sunt eu să scriu, nu am facultate de specialitate, pe cine o să intereseze și mai câte alte întrebări similare?!
De când m-am întâlnit cu mine, Maria autentică, am visat să mă întorc în Asia de S-E și să stau mai mult timp. Fără nicio presiune și fără niciun obiectiv. În toți acești nouă ani nu am putut. Din motive realiste mi-am fabricat raționalizări și am ținut cu dinții de ele. Dintre ele au fost și: ”Nu pot să lipsesc din Valencia că pierd apartamentul închiriat” și ”Dacă plec, îmi pierd prietenii!”
Așa gândeam eu!
În primăvară, când am revenit în Asia, am stat muuuuult de vorbă cu mine. A devenit evident că Asia de S-E e pentru mine mult mai mult decât o destinație geografică. Eu aici mă simt acasă, înfloresc. Și, într-o dimineață, când vă salutam pe voi de la cafeluță și priveam niște crabi curajoși care săreau de pe o piatră pe alta între două valuri uriașe, am stat de vorbă cu mine.
M-am întrebat de ce nu pot face ce amân de atâta timp, despre ce e vorba? Am discutat ca între prietene și mi-am descoperit frica. Toate motivele pe care le găseam veneau din ea. Le-am discutat pe fiecare și am fost de acord că, de fapt, chiar niciunul nu e real, așa că de ce să nu fac, dacă chiar îmi doresc asta?
După acea discuție, pentru prima dată am simțit că pot!
”Vaaaai, ce curajoasă ești să pleci așa departe singură!”
Mai singură și însingurată decât m-am simțit mare parte din viața mea, nu am fost niciodată călătorind (mai ales în Asia S-E). Întâlnesc și cunosc oameni atât de diverși, am parte de experiențe noi ….. pentru mine sunt hrană! E adevărat că mi-ar plăcea să pot împărtăși cu cineva care e pe aceași lungime de undă cu mine toate acestea, dar … momentan nu e posibil. Și nici lucrurile nu vreau să le forțez, dacă sunt într-un fel e pentru că așa au un sens, chiar dacă nu îl văd acum sau nu îl înțeleg. Vaa veni și momentul lui.
”Doamne, ferește, atâta timp!! Păi, și ce-o să faci?”
Ce fac și în Valencia: muncesc, mă întâlnesc cu oameni ….. trăiesc.
Poate revelația cea mai mare a acestei experiențe este nepierderea apartamentului. Teama de a nu-mi pierde prietenii e hilară. Sigur, nici apartamentul nu e singurul disponibil în oraș, dar țineam la el pentru că e fix ce-mi trebuie ca spațiu – un studiou – și e foarte bine poziționat: aproape de mare, centrul istoric și alte obiective turistice – merg pe bicicletă peste tot. În Valencia oraș, foarte mulți străini se plâng de proprietarii apartamentelor în care stau: sunt dezinteresați, nu fac reparațiile care le revin în calitate de proprietari și, în general, nu pra-și respectă obligațiile. Eu n-am avut niciodată probleme cu proprietarul, din contră, o relație bună, dar rezumată doar la amabilități. Cu toate astea, nu vedeam niciun motiv pentru care ar vrea să îmi păstreze apartamentul până mă întorc din Asia.
Într-o doară l-am întrebat prin mai dacă ar fi de acord să subînchiriez apartamentul?
– Cum să nu, începem să căutăm și noi chiriaș și ținem legătura! Am crezut că n-aud bine!
În fapt, chiar așa a fost: m-a sprijinit și sfătuit în tot procesul de închiriere. Mai mult, a acceptat propunerea mea de chiriași, un cuplu ea ucraineancă, el rus, care nu vorbesc spaniolă, nu au contract de muncă în Spania (lucrează online) și nu au pe nimeni care să garanteze pentru ei. I-am cunoscut ca și pe alții, în urma anunțului meu.
De ce am insistat pentru ei?
Pentru că ”i-am citit” puțin ca persoane în discuțiile pe care le-am avut și știu că fiecare dintre noi, în diferite momente, are nevoie ca cineva să creadă în el! Așa că ”am riscat”. Despre ei ca persoane am să vă dezvălui doar aspectul romantic: sunt împreună de 12 ani, au trăit fiecare în țara sa. Până să vină rzăboiul, pe rând, fiecare mergea la celălalt acasă și stătea acolo câteva luni.
Când Putin a dat mobilizarea generală, El a fugit. Și-a făcut și ea bagajul și a plecat. S-au căsătorit în Muntenegru.
Proprietarul apartamentului meu nu doar că m-a sfătuit cum e mai bine juridic pentru mine (cu contractul de închiriere), dar și el și soția au fost lângă mine de parcă mi-ar fi fost bunici, nu niște străini! Puteau să nu își bată capul, apartamentul se închiria în secunda doi după ce renunțam eu, cererea e foarte mare.
Cât despre curajul de a călători singură …. mie nu mi se pare curaj. Probabil pentru că fac ceea ce-mi place îmi hrănesc creativitatea și-mi îmbogățesc experiența de viață.
Știu că teama de necunoscut sperie. Îmi amintesc cum, tot în urmă cu nouă ani, înainte să plec în călătorie, ultimele trei nopți au fost pline de gânduri și întrebări. Nu știu cum reușisem, dar în încercările mele de a mă informa despre cum e în Asi DE se, dădusem doar peste articole în care se spunea cât întuneric și mizerie e în Kuala-Lumpur, Malaezia (acolo aterizam). Firesc, mă gândeam cu groază la ce va urma.
La fața locului am descoperit, însă o realitate foarte colorată, nu doar în alb și negru și, pe ”alocuri” chiar foarte luxoasă.
Atunci a fost una din situațiile în care am înțeles că, (indiferent despre ce e vorba, e important să vezi întregul și să nu-l rezumi la bucăți lui.
Pentru Sinele Autentic din voi, din aeroportul din Istanbul, a transmis Maria Mazilu!
#povestiridinrealitate #poveste #followyourdream
Adauga un comentariu