Dimineață spirituală

Mama mea din Thailanda

Big Boss este jumătatea feminină și proprietară a resortului Baanchaylay. În satul Khanom, un sat agățat de Golful Thailandei, am petrecut în trecerea mea prin Asia din 2014, aproape trei săptămâni. Îmi devenise familiar să mă trezesc și culc cu sunetul mării la capul patului.

Recunosc cu jenă că atunci când am făcut cunoștință, nu i-am reținut numele, ceea ce probabil a înțeles pentru că a revenit imediat c-o explicație:

– Mi, Big Boss, not him, arătând spre un bărbat slăbuț care aducea nisip de pe plajă și-l împrăștia la baza palmierilor din grădină. Mi, mi Big Boss! Eu, eu sunt șeful cel mare!

Și-a râs cu poftă și subînțeles.

De statură și etate potrivite, undeva în jur de 45, o figură tipic thailandeză, plină de blândețe. Pălăria largă de paie pe care-o purta îi dădea un aer de mic fermier. Big Boss era la-nceputurile familiarizării cu engleza, așa că bagajul mic de cuvinte îl căra peste tot și scotea din el, în funcție de context, câte un “iit, fud, cofii, tughedăr” (n.a. mănâncă, mâncare, cafea, împreună) rezolvând orice situație.

Surprinzător, comunicarea i-a reușit tot timpul, însă asta cred că s-a datorat mai degrabă firii sale-nsuflețite și binevoitoare. Felul său de a fi ne-a apropiat atât de mult că am avansat de la statutul de turist la cel de “dotăr” (n.a. fiică). De ce, nu mi-am explicat nici până azi, mai ales că are o fată și un băiat, ambii mari, pe picioarele lor și cu care e în relații bune. Au trecut de atunci doi ani și când aude de Maria, are aceeași reacție entuziastă:

Am schimbat câteva cuvinte pe messenger-ul Facebook și după ce i-am spus numele, reacția ei a fost imediată:

– Dotăr, dotăr! (n.a. Fiica, fiica!)

Așa cum stabilise de cu seara, a doua zi dimineața mergeam împreună la templu. Nu știam nimic despre locație, nici că era o cermonie, așa că am plecat liberă de așteptări.

Era trecut de șase, soarele abia ieșise din mare când am plecat către templu. Big Boss luase cu ea un sufertaș cu vreo 5-6 etaje: fiecare era o strachină cu mâncare. Pentru sfințit probabil.

Cu puține cuvinte la-ndemână, progresam totuși în comunicare. Convențional ne găsisem pentru anumite situații,  o glumă a noastră: de fiecare dată când se-ntâmpla să mănânc sau să ronțăi ceva, mă duceam s-o servesc; ea îmi arăta prin gesturi că nu poate și-mi răspundea “leităr-leităr”. Orice blocaj aveam în comunicare. era rezolvat cu expresia minune după folosirea căreia care bufneam amândouă în râs. Mi-am terminat cafeaua din câteva înghițituri și-am renunțat la micul-dejun, să n-o fac să m-aștepte. Mi-a făcut semn să nu mă grăbesc, dar i-am răspuns că “leităr, leităr!”

Și eu, pe aici ….

La vreo doi km distanță de resort, Templul Kradang-Nga e aproape de capătul unui drum ce iese din drumul principal, printre lanuri de orez. După ce-am trecut cu mașina prin poarta mare cu acoperiș întors la colțuri, am ajuns într-o curte cât un domeniu. Clădiri în stil templu și case erau împrăștiate într-o aparentă dezordine. Am lăsat mașina în parcarea improvizată de-a valma, sub coroana unui copac imens și ne-am alăturat celor deja strânși.

Pe o terasă acoperită, fără pereți, cu câțiva stâlpi de susținere în interior, de care atârnau ventilatoare cât umbrelele deschise.

După ce și-a lăsat încălțămintea pe scară (obicei în Asia de Sud-Est ca înainte de-a intra într-o casă ori lăcaș de cult să te descalți), Thai Mama s-a-ndreptat cu sufertașul în mână, direct către o banchetă joasă, lată și-n formă de “L” și l-a alăturat celor câteva zeci și sticlcelor u apă.

Stând pe scaune sau pe podea, cu picioarele-ncrucișate, cei prezenți se conversau în șoaptă. Dintr-un picior înalt de scaune de plastic, Big Boss a scos unul și pentru mine; nu mi l-a dat până nu l-a șters de praf, c-o batistă din buzunar. Ne-am așezat lângă niște femei pe care le cunoștea; schimbul de cuvinte începuse înainte de-a lua loc. Deși era evident că nu eram nici de-a locului și nici de-a țării, nimeni nu m-privit strâmb, doar unii, un pic întrebător, cum, de altfel, era și normal. Fără excepție, toate chipurile pe care le-am întâlnit, mi-au zâmbit larg și primitor.

Majoritatea credincioșilor avea în față un fel de candele: într-un suport mic și deschis la gură, o lumânare înconjurată de flori, iar lângă, o amforă în miniatură. La un semn invizibil, au intrat în rugăciune, toți deodată și în tăcere. Au lua amfora între palme. După rugăciune, un bărbat s-a plimbat printre noi, strângând donațiile într-o crăticioară veche, căreia îi sărise smalțul.

Dintr-o dată, un șuvoi portocaliu cu oameni a-nceput să scurgă în încăpere și-a înaintat pe lângă bancheta “L”: călugării budiști. S-au așezat de-a lungul celor două laturi, în spatele sufertașelor cu mâncare. În scurt timp a-nceput și slujba: un bărbat îmbrăcat civil, s-a așezat pe jilțul din față și-a ținut, cel mai probabil, o predică. Au cântat murmurat, s-au rugat, au aprins lumânările. Când s-a lăsat liniștea, călugărilor li s-au grupat în față sufertașele și sticlele cu apă. Au gustat câte ceva, apoi mulți dintre ei au plecat. Am crezut că asta fusese tot.

Vecinul de rugăciune

Am privit în jur să văd ce fac ceilalți. Poate era timpul să plecăm și noi. Dar se stătea locului, în liniște. Atunci am băgat de seamă că nu eram singurul intrus: un amărât de câine, atras de mirosul mâncării, se aciuase lângă mine în așteptare. Săracul de el avusese o tentativă de intrare și-nainte de-nceputul slujbei, însă un fel de omul-bun-la-toate-n-ntemplu îl gonise. În perseverența lui, profitase de neatenția cuiva care lăsase portița de acces deschisă. Mi-am zis că fiind în apropiere, să mă ridic și să-l dau eu afară, că oricum va începe lumea să-l alunge, iar eu tot n-aveam nimic de făcut.

Câțiva din vecinătatea mea, care-l și văzusera, îi făceau deja semn cu mâna de izgonire. Câinele, speriat și dezorientat, răspundea făcând două-trei cercuri pe loc și abia apoi lua direcția ieșirii. Nu făcea însă nici măcar doi pași, pentru că imediat ce-mi auzea glasul, făcea cale-noarsă la mine și se așeza. Mă privea ca și când aș fi avut mâncare în buzunare. “Marș-urile” mele însoțite de “du-te!, ieși!”și mâna, aveau exact efectul opus.

Zăpăcit de indicații, am încetat să-l mai strig și doar am repetat ferm cu mâna de câteva ori. Cred că intervenția mea mai mult îl confuza. La un moment dat, când am reușit să pun mâna pe el și să-l împing către ieșire, s-a așezat inflexibil și m-a pironit stupefiat. Am simțit cum mă-nroșesc de propria-mi nereușită: era evident că nu aveam nicio autoritate în fața lui. Cățelul mă privea și parcă-mi vorbea dezamăgit:

– Te-ai luat și tu după ăștia? Mi-e foame!!!

M-am ridicat și-am început să gesticulez în jurul lui, dar tot fără succes. A reușit să-l alunge o femeie, care stătea turcește pe podea. Nici măcar n-a avut nevoie să se ridice. Fără să se ridice, i-a facut de două ori semn de alungare, autoritar, și pe-aci i-a fost drumul….

Am revenit la locu-mi cam descumpănită; probabil ghicindu-mi jena, Big Boss s-a aplecat către mine și mi-a zis că dacă vreau, pot să mă duc să fac poze prin curte. Deși întâmplarea cu câinele nu avusese un ecou mai mare de doi metri în jur, aveam impresia că toți cei prezenți mă priveau spunându-mi din privire:

– Nu ești în stare să alungi un câine!

Inventarul din curte

Am vizionat tot ce era în curtea templului, mi-am băgat nasul de la distanță în locurile private, păreau a fi casele călugărilor. Unele arătau obișnuit, altele precum casele thailandeze, cu o prispă acoperită în fața intrării. Mi-a atras atenția o casă din lemn, cocoțată pe stâlpi, a cărei ușă de la terasă era închisă cu lacătul: pereții săi de plasă, rotunjiți către afară, stăteau să pocnească de îngrămădeala pachetelor-ofrandă.

Când mi-am epuizat curiozitatea, am revenit la locul de rugăciune, însă n-am mai intrat: din jilț, acum le vorbea credincioșilor un călugăr. Ca să intru, ar fi trebuit să trag de-o ușă joasă de metal, pe șine, și orice mișcare a ei, ar fi scos cel puțin un scârțâit mărunt. N-am vrut să deranjez așa c-am stat în apropiere, pe marginea unui perete în construcție. Privind în jur, am dat cu ochii și de gloata câinilor; în mare parte, corpurile lor erau lipsite de păr, pielea le luase strident forma oaselor. M-am setat instant să mă uit prin ei și să nu-i văd, ca și cum n-ar fi fost așa sau acolo, altfel imaginea m-ar fi urmărit mult timp. Posibil nici să nu dorm noaptea. Când văd un animal amărât, câteva zile doar asta am în cap.

La un moment dat, un murmur a crescut lângă mine, tot mai puternic, apoi s-a-mprăștiat în curte și s-a ridicat într-un glas, deasupra tuturor. Era o rugăciune colectivă, c-o intonație vibrantă;deși nu-nțelegeam cuvintele, m-am înfiorat. Destul de lungă, vreun minut-două. Apoi s-a lăsat liniștea și lumea s-a foit, semn că slujba se terminase.

Oamenii au început să iasă rând pe rând, cu fețele parcă mai luminate și sufertașele în mâini. Am rămas locului așteptând-o pe Big Boss. În locul ei, a venit la mine o femeie. Ajunsă în fața mea, a așezat sufertașul pe pământ și a scos dintr-un coș două fructe ciudate pe care mi le-a întins. Mai târziu aveam să aflu că sunt mangostine, un deliciu de fruct cu coaja tare și groasă ca scoarța unui copac și miezul ca niște căței de usturoi. I-am mulțumit thailandez, prin cuvinte și gest,  împreunându-mi palmele sub bărbie și aplecând capul:

– Kop Khun Kha!

Am râs apoi, în sine-mi, gândindu-mă că, de poftă, luasem probabil privire câinelui înfometat. I s-o fi făcut milă de mine și-a zis să-mi dea ceva pomană. De mică sunt foarte pofticioasă: oricât de sătulă aș fi, doar dacă simt prezența mâncării, mi se naște instant pofta de-a gusta. Măcar un pic, cât să nu mor. Ha-ha-ha! Nu aveam mai mult de patru ani ani, când, călătorind cu trenul, porneam în cercetare, de una singură prin vagon (n.a. de obicei făceam asta într-un vagon necompartimentat). Dacă vedeam pe cineva mâncând, fie doar  pâine, rămâneam lângă persoana respectivă pe care-o țintuiam c-o privire de cățel. Evident că de fiecare dată primeam și eu.

În nici două minute, a sosit și Big Boss. I-am arătat cele două fructe. A spus ea ceva, probabil numele fructelor, dar evident, n-am înțeles. Îndreptându-ne către mașină, am trecut pe lângă femeia care-mi dăduse fructele. Dar până să i-o arăt, mi-a prezentat-o scurt:

– Min cusin. (n.a. verișoara mea)

Aha, deci erau neamuri. Se pare că la thailandezi bunatatea e genetică, nu e laudă goală de atras turiști.

Un ocol prin orez

Ceasul nu era cu mult peste 8.30. Urma să mergem “acasă”, la resort. În mașina cu noi s-a suit și o femeie în vârstă foarte, cel puțin după aparențe: fața foarte brăzdată, pe un ochi avea ceață, cu mersul greoi și foarte legănat pe picioarele ca o paranteză. Big Boss a dus-o până-n ușa casei. Pentru un turist ar fi fost ca o plimbare de plăcere printre lanurile de orez, dar nu și pentru bătrână, căreia deplasarea pe jos i-ar fi consumat câteva ore și ar fi epuizat-o.

Instant, gândul mi-a sărit la tata, spunându-mi c-ar fi fericit să afle de corespondentul său thailandez. În orice loc ar fi, în special în România, dacă vede un bătrân sau un om mergând mai greu ori cărând greutăți, tata se oferă să-l ia cu mașina și să-l ducă până la destinație, indiferent dacă-l cunoaște sau nu.

Big Boss a făcut un ocol destul de mare ca s-o ducă pe bătrână acasă. Fiind însă preocupată să nu-mi fie mie foame, s-a explicat, în felul ei blând:

– Oan minit hăum. Într-un minut suntem acasă.

Cazarea nu includea micul dejun, dar, în fiecare dimineață, îmi aducea ba o nucă de cocos, ba diverse pachețele  din frunze de banan umplute cu orez. Iar regimul acesta nu mi-l aplica doar mie ci tuturor turiștilor de la Baanchaylay.

În urmă cu câteva zile o întrebassem “de unde aș putea să cumpăr mango?” neavând în apropiere vreo piață sau magazin cu fructe. Răspunsul nu l-am înțeles, dar cred că mesajul era “că nu am eu de unde, e departe.”  A doua zi dimineață abia mă trezisem când a apărut în ușa bungaloului cu o farfurie pe care era un mango imens, decojit și tăiat bucățele.

Masa în familie

Ajunse acasă, nu m-am putut sustrage invitației. Mi-a făcut semn cu degetul arătător către locul unde se mâncă de obicei:

– Iu, as, iit. Iit tughedăr. Tu mănânci împreună cu noi.

A fost primul meu mic dejun cu adevărat thailandez. Mâncarea din etajele sufertașului, a fost răsturantă în diverse castroane. Numai mâncare gătită, cu mult sos. Cum m-am așezat, Thai Tata mi-a pus în față un castron, mi-a arătat supa, ouăle ochi, orezul fiert și mâncarea de pește.

– Spaisi-spaisi, mi-a atras atenția însistând pe vasul cu pește. Picant-picant

Big Boss a-nceput să râdă:

– Him, inglish not. Spaisi-spaisi. Gud-gud! (n.a. El nu știe engleză. E picantă mâncarea, dar e bună).

Am bufnit în râs cu toții.

Diferit de micul dejun european, am încercat cu destulă grijă, fiecare fel. Eram ca o pisică ce se apropie circumspectă de mâncare, dar nici nu puteam rata o experiență autentică. Într-adevăr, mâncarea de pește era foarte picantă. Atât de picantă că, după prima înghițitură, mi s-a-mbrobonat fruntea de puțină sudoare și-o usturime mi-a cuprins gâtul,, după care a ieșit pe nas. Celelalte mâncăruri au fost absolut delicioase, cel puțin după gustul meu. Ce aveau, n-aș putea să spun, sigur mirodenii și ierburi din plin. Cu imaginea vaselor cu mâncare împrăștiate pe masa cea lungă, privindu-i cum mănâncă și povestesc ceva în limba lor, am avut un sentiment de familiaritate, pe care aș fi vrut tare mult să-l surprind pe camera. M-am temut însă că ridicându-mă, voi strica momentul.

– Mango-mango, mi-a spus Thai Mama împingându-mi în față castronul cu restul de mango din ziua precedentă, taiat bucățele …. Oricât mi-ar plăcea, era peste puterile mele. I-am mulțumit și i-am spus că “leităr-leităr”.

– Dinăr tughedăr, you not aut, you family as. (n.a. Luăm cina împreună. Tu nu mănânci în oraș, ci cu noi, în familie).

– Seim-seim! (n.a. Mâncăm la fel). Și-a arătat cu degetul într-un semn circular către toate felurile de mâncare de pe masă.

Am acceptat și i-am mulțumit, tot prin cuvinte și gestul thailandez, împreunând mâinile și aplecând capul. “Mulțumescul” thailandez mi se pare singurul din câte știu încărcat de recunoștință, mulțumire, că își manifestă sensul.

Oricine spune Thailanda are înaintea ochilor apă azuriu-turcoaz, plăji cu nisip alb și fin, palmieri stând într-o rână la soare, temple, budiști în veșmintele portocalii. Nu cred că cineva s-ar gândi la-nvățătură.

Dar lecțiile de viață fac parte din felul de a fi de zi cu zi al oamenilor. Simplu și firesc, practică ceea ce mulți dintre noi ne străduim să-nțelegem din cărți sau predici. Eu, una, nu m-aș fi gândit vreodată că oamenii s-ar putea înțelege altfel decât printr-o limbă cunoscută de ambii parteneri de dialog. Ei bine, a trebuit să ajung pe o altă coastă a lumii ca să aflu că felul de a fi nu are nevoie de traducere. Grija, căldura și sinceritatea cu care îi tratăm pe alții sunt universal valabile.

#poves

Februarie 2014

#povestiridinrealitate #mariamazilu #povestiridinasia #followyourdream