Mabul, insula de lângă Rai. Partea a III-a

Un film real

Familia la care mergea Helen făcea aparținea etnicilor sama (bachau). Satul arăta ca un ghetou părăsit și plin de praf, cu casele ca niște cotețe de lemn, doar că ceva mai mari, înghesuite și așezate neregulat.

Printre ele se jucau copii și alergau câteva găini golașe. Câini mai mult lipsiți de blană, cu răni pe urechi stăteau resemnați. Înaintând prin tot ce mi se arăta ochilor, nu mă întrebam ce boli și suferințe au acei oameni, ci ce nu au?

Imaginea generală, ca și cea de detaliu, era reprezentaree condiției umane într-o formă avansată de degradare.

Primii copii care ne-au ieșit în cale, au făcut cerc în jurul nostru. O știau pe Helen, au vorbit cu ea. Până am ajuns la destinație, am fost însoțite de numele ei strigat pe diferite tonalități și de apariții instant, prin sărituri, în fața noastră.

La intrarea în sat, două fetițe nu mai mult de trei ani, m-au luat de mână și au mers așa cu mine. Cât de mare să îți fie nevoia de atenție, copil fiind, ca să lași la o parte orice teamă și să iei de mână un străin pe care îl vezi prima dată? O mamă foarte tânară, probabil adolescentă, cu copilul în brațe, mi-a ieșit în cale. Mi-a arătat prin semne să îi fac poză. I s-au mai alăturat doi copii. Burțile lor mici erau umflate de rahitims. Le-am făcut poze și le-am arătat display-ul aparatului, să se vadă în culori și realitate.

Am trecut pe lângă un grup adunat în jurul unui carton cu cifre și pătrate, doi băieți jucând biliard la o improvizație de masă. Lângă ei un micuț de nici trei ani, gol-goluț, încălțat cu papucii unui adult, plângea și strângea în brațe un papuc-Crocs imens. Era tot copleșit de mărimi.

Cât am mers prin sat, am fost însoțită de zâmbetele celor pe care privirea i-a întîlnit. Înainte să fac poze, am cerut voie prin semne. Nu eram pregătită să ofer ceva în schimb, și, în același timp, îmi era și jenă să le imortalizez sărăcia.

În vizită, la prieteni

În casa prietenilor lui Helen, toți cei șase membri (cred ca erau doar șase) locuiau într-o cameră. Nu avea mai mult de nouă metri pătrați. Cameră e impropriu spus, erau niște pereți de scânduri așezate la distanțe inegale unele lângă altele. Pereții erau uniți de o podea și de un tavan, aparent paralele. Într-un perete era decupată o ușă, ce dădea către prispă.

Când noi am ajuns, i-am găsit pe așa-zisa prispă. Erau înghesuiți unii în alții. Să fi fost vreo opt.

Fata cea mijlocie, proaspăt mămică, își legăna copilul într-un leagăn-hamac făcut dintr-un batic. Avea două luni. După aparențe, ei așa credeau.

Inițial, prezența mea le-a adus disconfort. Deși în compania lui Helen, eram o străină cu camera la ea, tiparul turistului care vine la muze. Când le-a spus însă Helen că doar o însoțesc, că nu sunt acolo pentru poze și că nu lucrez la niciun ziar, s-au mai relaxat. Probabil a contat și că m-am comportat deschis, am luat copilul în brațe. Singura barieră între noi a fost limba.

Bebelușul era în centrul atenției tuturor și subiectul comun de discuțue. Ba făcuse pipi pe el, ba scotea limba, ba dădea din cap…. Le priveam reacțiile și nu-mi venea a să cred cât de simplu părea totul.

Într-un context similar, noi, cei din lumea tehnologizată și dezvoltată, am fi încălzit nu știu câte biberoane, am fi alergat între câteva ture de spălat rufe, telefoane la doctor că s-a uitat la stânga mai mult decât la dreapta, că are buza de jos mai închisă la culoare decât cea de sus. Ei se bucurau însă și-atât, fără nicio grijă. Privindu-mă ca-ntr-o oglindă, pe mine eajunsurile m-ar fi copleșit. Asta poate și pentru că aveam un reper, iar minteamea făcea comparații.

Înainte de plecare au vrut o poză cu toții.

După ce ne-am luat ”La revedere”, trei fete au venit cu noi. Helen le spusese că vom face un tur al insulei, așa că ni s-au alăturat. Nu pentru că n-ar fi știut insula, dar compania unor persoane noi era ceva de care aveau parte foarte rar.

Două erau surori, una mătușă. Când am rugat-o pe Helen să le întrebe câți ani s-au consultat între ele și abia apoi mi-au răspuns. Au avut nevoie să își ia niște repere ca să își aproximeze vârstele. Una 18, alta 21 și alta ”probabil 16”.

În loc de mulțumesc

Plimbarea pe insulă a fost o plăcere, dar și o trecere foarte rapidă prin toate contrastele de care Helen îmi vorbise. Am ajuns și la magazinele din sat, același stil de baracă din lemn. Unele vindeau alimente, altele scoici foarte mari. După ele au urmat resorturile de 4-5 stele și aleile către, înaintând prin apă, luminate cu lămpi în formă de flori.

Altădată aș fi apreciat lămpile rustice, atât de deosebite și prinse de palmieri. Acum le-am făcut poze doar ca să le imortalizez. Eram atât de impresionată de ce văzusem, încât rămăsesem prinsă în acea realitate. Vizibil marcată, m-a întrebat și Helen dacă sunt ok??

Fetele nu s-au dezlipit de noi, ne-am ținut de braț și mână, am povestit și am făcut poze. Helen ne-a fost traducător.

Cum mă simțeam vinovată că mă dusesem nepregătită în vizită, la unul din magazine am întrebat-o pe Helen ce-aș putea să le cumpăr ca să le facă și plăcere? Nici n-am terminat întrebarea, că vreo patru-cinci puști au apărut în fața noastră, îmbrâncindu-se serios. Aveau gesturile încărcate de răutate și patimă. Fiecare încerca să fie unicul dobânditor al unor dulciuri primite de la niște turiști japonezi.

– Eu încerc să evit situațiile astea, mi-a spus Helen. Duc familiei în casă, cât îmi pot permite. Dar evit să le dau afară, în văzul altora, că se iau la bataie. Nevoia e mare aici și ei sunt copii, își doresc. Poți să le iei cola dacă vrei. Le place.

A zâmbit către mine cu subînțeles, eu spunându-i mai devreme că nu beau cola de 14-15 ani. I-am răspus că, în cazul lor nu e loc de alegeri, ci de minima plăcere. Eu decisesem că nu beau, după ce îi cunoscusem gustul. Copiii aceștia nu puteau alege.

Mi-am zis în minte că înainte de a ne despărți, dacă nu nu ne va mai ieși în cale vreun magazin, mă voi întoarcea la unul și le voi cumpăra încă o cola. Dar Cineva acolo Sus m-a auzit și a avut grijă să-mi facă voia cum nici nu visam: un magazin cu accesorii pentru plajă, adică un stativ înalt de haine, pe roți, pe care erau atârnate și câteva pareo-uri. Asta este, mi-am zis în gând. Fetele cu care eram, niciodata nu au avut ocazia să se simtă femei, să facă mofturi sau să se bucure că schimbă un lucru cu altul.

– Cât costă unul? am întrebat-o pe vânzătoare.

După ce mi-a spus prețul, am negociat, explicându-i că nu cumpăr pentru mine, ca turist, ci pentru ele. Am reușit să obțin reducerea. Imediat ce vânzătoarea și-a dat acceptul, le-am făcut semn fetelor să vină. Le-am arătat prin semne pareo-urile:

– Vă plac?, le-am întrebat.

Au dat din cap afirmativ, dar temător, știind că nu-și pot permite.

– Alegeți-vă pe care vreți, le-am zis zâmbind, dar foarte nesigură de cum vor primi gestul.

Întâi nu le-a venit să creadă. Apoi nedumerirea s-a transformat în bucurie și în descumpănire. Au crezut că glumeam sau că le voi cere ceva în schimb. Am rugat-o pe Helen să le traducă: era felul meu de a le mulțumi că m-au primit în casa lor.

Câtă bucurie am simțit văzându-le cum căutau printre pareo-uri și cum le probau!

Cum o fi să nu fi cunoscut niciodată bucuria de a intra într-un magazin și a-ți satisface-un moft sau o plăcere? Și-au ales și mi-au mulțumit.

La școală

După ce am terminat turul insulei, ne-am despărțit pupându-ne și plănuindu-ne să ne vedem în seara următoare “la o Coca-Cola”. Nu am ajuns să ne mai vedem. În schimb, am însoțit-o pe Helen la școală.

O baracă de lemn, lungă. Ali învățătorul, figură tipică de filipinez, ne-a primit cu un zâmbet sincer și cald.

Am intrat într-o sală de clasă destul de încăpătoare și lungă ca o șură. La intrare avea o tablă întinsă pe tot peretele. Spațiul era plin de mese și bănci de lemn la care stăteau copii. În spatele clasei se afla o altă încăpere, mult mai mică. Era sala cu calculatoare, adică două. Aici învățau cei cu aptitudini și răbdare.

Desene și multe ghirlande din hârtie colorată, atârnau prinse de tavan. Mesele erau și ele pline de culoarea a tot felul de desene. Cărți, culori, caiete, numărători erau împrăștiate pe mese. Cele mai multe materiale educative erau în camera cu calculatoare, semn că cineva se preocupă de educația acelor copii.

Fiind singura formă de educație, școala este deschisă tuturor celor care voiau și aveau disponibilitate de-nvățare, indiferent de vârstă. Cei prezenți erau copii cu vârste între 6 și 12-13 ani. În total erau 25-30 de elevi.

Se învăța seara. Nu numai datorită căldurii, dar și pentru că spre sfârșitul zilei, copiii erau mai obosiți și stăteau mai mult într-un loc. Era perioada zilei când li se putea reține atenția mai m ulte minute. Trăind fără reguli, în afara oricărei discipline de familie, ascultă doar de propriul instinct. Fac ce le vine, e foarte greu să-i ții organizați.

Am primit permisiunea să fac poze. Majoriratea instantaneelor au ieșit mișcate. Deși copiii își doreau poze, mă strigau care încotro, nu puteau sta locului.

Unii dintre ei mi-au arătat prin semne că nu vor să li se facă poze. Helen mi-a explicat că au tot venit televiziuni, turiști, asociații, li s-au tot făcut poze, ei au zâmbit și nu au primit nimic în schimb. Nu că ar aștepta bani, dar sunt atât de săraci și, copii fiind, speră la ceva, oricât de mic. Unii nu mai vor să zâmbească în aparate și mi s-a părut fair.

În clasă, în același timp, sunt două grupe de elevi: începători și avansați.

– Și cum te împarți între cele două niveluri?, l-am întrebat curioasă pe Ali.

– Cum să mă împart? Pe rând. Întâi cu unii, apoi cu alții, îmi zice, arătându-și dinții albi perlă.

M-am gândit că chiar trebuie să ai aptitudini pedagogice ca să le poți reține atenția. Copiii sunt copii oriunde în lume și dacă nici nu cunosc vreo urmă de disciplină, să-i stăvilești devine o sarcină grea.

– Care e vârsta cea mai mică la care sunt dați la școală?, am vrut eu să știu mai mult.

– 6-7 ani.

– Și cea mai mare?

– 13-14 ani.

– Apoi ce urmează?

– Se întorc în sat, a fost răspunsul sec și nezâmbit al lui Ali.

Copiii nu au acces la sistemul de învățământ. Nu pot părăsi insula pentru că nu au identitate. Refugiați din Filipine, pescari, și-au dus viața ani de zile, pe bărcile pescărești. Autoritățile malaeziene nu a vrut să-i recunoască, abia acum au început câteva voci să se audă mai tare. Practic ei sunt nenăscuți, nu există. Învață să citească, să deseneze, să adune, să scrie, să coloreze, să folosească un computer, deși posibilitatea de a ajunge sa exerseze deprinderile este aproape inexistentă.

– Le dai teme pentru acasă?, l-am întrebat pe Ali.

– Nuuuu, nu avem materiale suficiente să le dăm cărțile acasă. Toți iși fac temele aici.

Mai târziu, mi-a explicat Helen că pe lângă ajutorul financiar al lui Stanley, școala primește și donații. Dar pentru că sunt neregulate, nu se pot face planuri de dezvoltare sau investiții. Caietele, creioanele copiilor sunt …. investiții.

– Mesele pe care scriu, sunt pictate tot de ei, mi-a spus Helen.

Eu nu știu de ce, văzându-le, mă gândisem că sunt tot donații, din alte zone rurale ale Malaeziei. Desenele nu păreau nepotrivite și nici supradimensionate. Erau chiar frumoase.

– A fost în vizită și premierul Malaeziei și chiar dacă a rămas impresionat, nu poate face nimic pentru că sunt mulți malaezieni care au nevoie de ajutor. Cei de aici nu sunt cetățeni malaezieni…..

Nuntași la nimereală

În ultima seară, am avut ocazia să asist și la o nuntă în satul suluk. Ne-am potrivit din întâmplare, în timp ce eu și Helen ne plimbam. Nu am reținut nume și nici grade de rudenie, deși Helen m-a informat despre toate, cunoscându-i pe nuntași.

Nunțile la ei sunt un fel de comedy show. Se amenajează și împodobește o scenă pe care, până la apariția mirilor își fac datoria niște one-men show închiriați: cântă, dansează, fac glume.

În fața scenei sunt puse scaune, pentru nuntași. Cei care nu prind loc, vor sta în picioare. Ca oriunde în lume, nunta este un eveniment important pentru participanți, dar în aceste sate are semnificații și pentru comunitate: este ocazia cea mai bună prin care familia care o organizează își arată puterea financiară și socială.

Deși nu am înțeles glumele făcute și spuse pe scenă, toată desfășurarea de forțe m-a amuzat. Era o mostră de stil asiatic: manifestări naive, copilărești, hit-uri internaționale interpretate original, culori vii și mult, mult sclipici. Bucuria care îi anima nu era doar pentru evenimentul în sine, ci și pentru ocazia de a ieși din casă și a socializa.

Am plecat de la nuntă, din sat, de pe insulă, cu stări și gânduri, multe și contradictorii.

Acolo unde uitasem și scârba și frica pentru șobolani, când unul mi-a trecut prin față alergând pe un fir de curent, am cunoscut splendoarea lumii marine. În Sipadan Island, unde-am înotat cu broaște țestoase, m-am aruncat în bancurile mari de baracuda și jackfish, am fost lângă rechini.

În dimineața celei de-a patra zile, la ora 6.00, priveam deja peste umăr depărtându-mă de insulă. Trebuia să ajung la Semporna, unde mă aștepta David, șoferul agenției de turism, ca să mă ducă la aeroport din Tawau (160-km distanță). Trebuia să prind avionul de 10.00.

Pe barca de mare viteza mi-am amintit plecarea de pe Turtle Island. Mă dusesem acolo fără așteptări, doar plină de curiozitatea turistică și plecasem coplesită de întâlnirea cu natura. De aici, de pe Insula Mabul, plecam tot surprină de natură, dar și de viața unor oameni.

Între teoriile care susțin conservarea vieții marine (ce au ca prim efect interzicerea pescuitului, singura lor sursă de venit) și politicile care promovează recunoașterea acestor comunități, ”nenăscuții” oameni își duc existența mai departe.

În această lume împovărată de sărăcie și a contrastelor copleșitoare, există, totuși, o speranță vie: că turiștii care trec pe aici, vor duce mai departe povestea oamenilor și că cineva le va aduce cândva, zile mai bune.

Martie 2014

– Va urma –

#povestiridinrealitate #poveste #followyourdream